Adevărul este că nu o să îmi amintesc întotdeauna toate cărțile pe care le-am citit. Dar mi le amintesc un pic mai bine dacă scriu despre ele, mai ales cele care mi s-au părut interesante sau mi-au stârnit anumite emoții. Din 14 cărți citite din Martie până în August (și ce dacă suntem în Octombrie? ????)), următoarele 5 au rămas cu mine, într-un fel sau altul.
J.F.K. 22.11.63 – Stephen King – 5 din 5*
Încep cu aceasta deoarece e prima carte pe care o citesc de la Stephen King și am adorat-o! Știu, știu, n-am citit până acum altceva de la Stephen King, dar mi-a deschis apetitul, ce să zic. ???? Deși voluminoasă (700 de pagini în varianta colecției Armada de la editura Nemira), a curs foarte repede, aproape că nu voiam să se termine (așa cum se întâmplă cu toate cărțile bune).
Deși cartea se numește J.F.K. și are ca una din sub-teme asasinarea președintelui american (cu foaaarte multe detalii), de fapt, povestea e despre timp: trecerea timpului, inevitabilitatea timpului, călătoria în timp. Cu un echilibru potrivit între acțiune, dialog, fantastic și dramă, domnul rege reușește să contureze o poveste captivantă: dacă ai reuși să te întorci în timp să împiedici asasinarea lui JFK, ar fi lumea un loc mai bun? Ce garanții ai? Nu știi, dar trebuie să încerci. Rezultatul? Eh, nimic nu e așa ușor precum pare. ????
Ideile din carte despre cum ar funcționa călătoria în timp, dacă ar fi posibil, se potrivesc cu propriile mele noțiuni despre asta, adică: sunt atâtea planuri paralele în viață, atâtea nimicuri ce te pot duce pe căi nebănuite, încât orice schimbare din trecut poate altera grav prezentul/viitorul. Milioane și milioane de căi și alegeri. Credem că poate nu toate contează, dar… uităm cât de conectați suntem toți între noi, pe planeta asta unde nu putem decât să supraviețuim împreună. Iar nostalgia timpului trecut nu înseamnă deloc că lucrurile erau mai bune ”atunci” decât ”acum” și nici că trebuie să ne întoarcem acolo. Viața trebuie trăită înainte.
Dacă vi se pare încă un mister moartea președintelui Kennedy (sau chiar o conspirație) și vă place tema resursei de timp și cum îl petrecem, ba chiar dacă vă plac poveștile de dragoste inspiraționale, cartea aceasta e pentru voi. 😀 (și dacă vă pasionează subiectul în sine, recomand acest video despre toate fazele întâmplate la Texas School Book Depository)
Nu știu dacă există vreo metaforă mai stupidă în limba engleză decât lanțul evenimentelor. Lanțurile (cu excepția celor pe care le făceam în copilărie la grădiniță din fâșii colorate de hârtie) sunt puternice. Le folosim ca să coborâm motoare cu cilindri din camioane sau ca să legăm mâinile și picioarele deținuților periculoși. Aceasta nu mai era realitatea așa cum o întelegeam eu. Evenimentele sunt fragile, ascultă-mă ce-ți spun, sunt castele din cărți de joc, iar dacă l-aș aborda pe Oswald – ca să nu zic nimic de încercarea de a-l ține la distanță de o crimă pe care nici nu o concepuse încă – n-aș face altceva decât să renunț la unicul meu avantaj. Fluturele își va deschide aripile și cursul vieții lui Oswald se va schimba.
Logodnica – Doina Ruști – 5 din 5*
Doina Ruști scrie o poveste efervescentă și dramatică despre un soi de iubire, care nu-i iubire, e un fel de obsesie, dar nu chiar obsesie, ci o monedă cu două fețe. Când începi să citești partea lui David, te gândești…”Doamne, ce josnică este Alisa, cum a putut să-i facă una ca asta unui bărbat așa bun?”. Dar când ajungi la partea Alisei.. în primul rând, de ce nu este focusul pe David, de ce apare atât de rar? Și îți mai iei înapoi din apelativele grele lansate la adresa femeii, când începi să înțelegi ce se petrece.
Logodnica pare un vortex care te trage în adâncurile sale, o poveste ce NU trebuie întreruptă doar la partea lui David, ci continuată și cu perspectiva Alisei. Pentru că întotdeauna sunt două părți, două perspective, iar a noastră, a cititorilor, a treia.
O scriitură modernă, fresh, fără iz comunistoid (frica frecventă asupra literaturii sau chiar cinematografiei contemporane românești), inspirată dintr-o poveste reală, căreia Doina a dorit să-i dea glas și ”ceileilalte părți”. Mi-a plăcut mult de tot și bineînțeles, recomand. ????
Etnogeneză și țuică – Vintilă Mihăilescu – 4 din 5*
Dacă vă străduiți și voi, ca și mine, să înțelegeți țărișoara aceasta, în toată complexitatea ei, nu știți de ce ”românii sunt așa” sau ”de ce se întâmplă lucrurile într-un anumit fel și pare că tot la metehne proaste ne întoarcem, fără să evoluăm”, puteți încerca o privire asupra cărții lui Vintilă Mihăilescu. Ah nu nu, nu veți primi neapărat un răspuns, un răspuns de așa natură nu îl poți sumariza în 200 de pagini. Totuși, ceva frânturi de cunoaștere puteți găsi.
Cu mai multă etnogeneză decât țuică, profesorul Vintilă scrie ca și cum ar vorbi cu niște prieteni (sau studenți, pe alocuri), despre diverse aspecte socio-cultural-politice din societatea românească. Într-un stil firesc și amicabil, cu oarecare umor, vorbim despre românii țărani, românii votanți, românii victime sau românii corupți, românii părinți sau românii bogați și săraci. Sunt adevăruri uneori dure, uneori înduioșătoare, după caz. Merită lectura.
În concluzie, condițile istorice sunt de natură să explice, într-o anumită măsură, de ce avem un stat modern, dar încă slab, și o națiune suverană, dar încă tânără politic – deși suntem aici „pe veci stăpâni”.
Combinația aceasta permite și un comentariu ceva mai nuanțat la adagiul românesc „fiecare popor are conducătorul (adică statul) pe care îl merită. Da, se poate, însă doar parțial, căci „poporul” nu joacă numai de unul singur, cu mâna moartă, ca să spun așa, ci într-un permanent joc de doi, în care statul are și el un cuvânt de spus. În condițiile evocate, și reciproca este deci la fel de valabilă: poporul, încă imatur politic, își alege statul (reprezentantul), așa cum știe, dar și statul, încă slab, își alege poporul care-i convine, pentru a putea guverna cu forțele de care dispune. „Poporul” căruia i s-au adresat conservatorii sau liberalii, poporul legionarilor și poporul comuniștilor, cele două Românii ale postcomunismului, au fost configurări reciproce diferite și cu urmări diferite: poporul a avut conducătorul pe care l-a meritat în aceeași măsură în care conducătorul a avut poporul pe care l-a ales și a reușit să-l impună ca find „adevărații români”.
Istoria poate explica multe lucruri. Ea nu oferă însă niciodată și justificări la purtător pentru a ne exonera de responsabilități și/sau pentru a da vina doar pe alții, de la năvălitorii stepelor, turci sau ruși, la Uniunea Europeana, Soros și din nou ruși.
Noroc chior – Rosa Montero – 4 din 5*
Raluca și Pablo – una historia de amor! Nu chiar o telenovelă, dar o lectură tare simpatică și caldă, optimistă, despre Pablo, un arhitect ursuz, ”broken” și ”fucked up”, și Raluca, cu un optimism incurabil și un ochi de sticlă. O potrivire ca nuca-n perete, dacă peretele ar fi extrem de moale. Este de asemenea o critică subtilă opulenței capitaliste și distrugerii micilor întreprinderi, însă elementele acestea se insinuează mai puțin în poveste.
Nu am mai multe să vă spun. Este o poveste ce merge la inimă, dar nu e chiaaaaaar atât de memorabilă. Însă nu toate lucrurile trebuie să fie memorabile. Gracias!
How not to be wrong (The Hidden Maths of Everyday Life) – Jordan Ellenberg – 4 din 5*
Dacă aș fi învățat matematica în școală așa cum o scrie Jordan Ellenberg, poate că mi-ar fi plăcut muuuult mai mult sau aș fi fost mult mai bună la ea. În schimb, a trebuit să ajung la 31 de ani să fiu interesată în domeniu și din alte puncte de vedere. Sigur, mi-a fost de ajutor în lecturarea cărții faptul că am făcut mate-info intensiv la liceu, nu zic, așadar aici cam pierde o stea domnul profesor, pentru că nu mi se pare ușor accesibil. Cu toate acestea, mi-a deschis mintea cu niște lucruri… și adevărul crunt este că pentru a judeca anumite fapte, statistici sau informații care ni se prezintă zilnic în media, avem nevoie de matematică, sau mai bine zis, avem nevoie să înțelegem cum funcționează numerele și de ce contextul contează.
Las mai jos câteva situații/exemple practice, ca să înțelegeți ce vreau să spun, pentru că așa ca și recenzie, nu ar mai fi multe de scris. E o carte pe care sigur o voi reciti, nu neapărat din plăcere, ci pentru că are concepte foarte importante aplicate în viața de zi cu zi (loterie, sisteme de voturi, sport, prețurile acțiunilor și multe altele). Mai jos, cazul alegerilor electorale cu 3 opțiuni de candidați și perspectivele multiple pe care le pot da numerele. ????
But sometimes there are more than two. In the 1992 presidential election, Bill Clinton drew 43% of the popular vote, ahead of George H.W. Bush with 38% and H. Ross Perot at 19%. To put it another way: a majority of voters (57%) thought Bill Clinton shouldn’t be president.
And a majority of voters (62%) thought George Bush shouldn’t be president. And a really big majority of voters (81%) thought Ross Perot shouldn’t be president. Not all those majorities can be satisfied at once; one of the majorities won’t get to rule.
That doesn’t seem like such a terrible problem–you can always award the presidency to the candidate with the highest vote tally, which, apart from Electoral College issues, is what the American electoral system does.
But suppose the 19% of voters who went with Perot broke down into 13% who thought Bush was the second-best choice and Clinton the worst of the bunch, and 6% who thought Clinton was the better of the two major-party candidates. Then if you asked voters directly whether they preferred to have Bush or Clinton as president, 51%, a majority, would pick Bush. In that case, do you still think the public wants Clinton in the White House? Or is Bush, who most people preferred to Clinton, the people’s choice? Why should the electorate’s feelings about H. Ross Perot affect whether Bush or Clinton gets to be president?
I think the right answer is that there are no answers. Public opinion doesn’t exist. More precisely, it exists sometimes, concerning matters about which there’s a clear majority view. Safe to say it’s the public’s opinion that terrorism is bad and The Big Bang Theory is a great show. But cutting the deficit is a different story. The majority preferences don’t meld into a definitive stance.
Aici, despre treaba aia cu ”bărbații frumoși sunt superficiali” și ”bărbații buni sunt urâți ca dracu”. O prostie, desigur, dar poate fi demonstrată și matematic. ????)
And now the source of the phenomenon is clear. The handsomest men in your triangle run the gamut of personalities, from kindest to cruel. est. On average, they’re about as nice as the average person in the whole population, which, let’s face it, is not that nice. And by the same token, the nicest men are only averagely handsome. The ugly guys you like, though–they make up a tiny corner of the triangle, and they are pretty darn nice-they have to be, or they wouldn’t be visible to you at all. The negative correlation between looks and personality in your dating pool is absolutely real. But if you try to improve your boyfriend’s complexion by training him to act mean, you’ve fallen victim to Berkson’s fallacy.
Literary snobbery works the same way. You know how popular novels are terrible? It’s not because the masses don’t appreciate quality. It’s because there’s a Great Square of Novels, and the only novels you ever hear about are the ones in the Acceptable Triangle, which are either popular or good. If you force yourself to read unpopular novels chosen essentially at random-I’ve been on a literary prize jury, so I’ve actually done this-you find that most of them, just like the popular ones, are pretty bad.
The Great Square is too simple by far, of course. There are many dimensions, not just two, along which you can rate your love interests or your weekly reading. So the Great Square is better described as a kind of Great Hypercube. And that’s just for your own personal preferences! If you try to understand what happens in the whole population, you need to grapple with the fact that different people define attractiveness differ-ently; they may differ about what weights to place on various criteria, or they may simply have incompatible preferences. The process of aggregating opinions, preferences, and desires from many different people presents yet another set of difficulties. Which means it’s an opportunity to do more math.
