În inima orașului, un cinematograf și un film cinematografic

Oare cu ce să mă îmbrac diseară?” o întrebare demnă de ieșit strict la cinema, la film. Nu orice fel de cinema, nu orice film. M-am dichisit (negru și un strop de verde), am lăsat umerii goi, mi-am așezat ochelarii pe ochi (fără ei nu văd), am luat soțul de mână, șoptindu-i ”ne aflăm într-un moment aproape istoric” și-am pornit. Într-o zi frumoasă de toamnă, s-a redeschis Cinema Timiș.

S-au vândut biletele ca pâinea caldă la Cinema Timiș în acest weekend, și sper să se vândă în continuare la fel de multe, să-i țină vrednicia veacul! Vineri 13, se zice că e cu ghinion. (e doar un mit) Dar norocul ți-l mai faci și singur, în principal prin muncă, așa cum s-a întâmplat și aici, cu toți oamenii care au contribuit, de la viziune la execuție.

Cinema Timiș nu este ”doar” un cinematograf. Alături de Cinema Victoria, ambele au o putere reală de a influența consumul cultural în oraș, în principal prin filme, dar nu numai. Spațiul de la Timiș este unul chiar mai permisiv pentru concerte (cum am avut plăcerea de a-i asculta pe Soul Serenade și Hanno Hofer la deschidere) sau alte evenimente de entertainment. Cultura este în principal despre diversitate, bogăția moștenirii identitare sau melanjul dintre diversele povești de viață. Cultura nu arată ce e bine sau ce e rău, îți arată doar și o altă perspectivă asupra realității. Cultura te scoate din cotidianul alb, negru, chiar gri. Poate îți place jobul tău, poate nu, dar man, ce-ar mai merge o piesă acum!

Pe lângă teatru, filmul face asta foarte bine. Te scoate dintr-o amorțeală și te provoacă. Poți să fii de acord sau nu, poți să râzi sau nu. Important este să privești, să discuți, să pui întrebări. Să ieși din casă fără să mergi neapărat la Lidl sau doar la mall. Să ieși din casă pentru a merge la film, chiar, uite, în centrul orașului. Un gest aproape romantic, pentru mine, poate chiar și pentru tine.

Dacă nu este evident deja, vă recomand să mergeți la Cinema Timiș, să-i vedeți aura modernă și bunul gust cu care și-a colorat chipul. Programul va fi unul bogat, ofertant pentru public, atât convențional-comercial, cât și unul mai puțin cunoscut. Site-ul este funcțional, îl puteți accesa aici.

Despre film

Bineînțeles, m-am îmbrăcat și ca să mă întâlnesc cu Wes Anderson, unul din regizorii pe care îi admir foarte mult. Îmi doream de mult timp să văd Asteroid City și am fost tristă că nu a fost difuzat în România… până acum. ???? Cu excepția unuia, am văzut toate filmele lui Wes și am fost martora esteticii lui impecabile, a geometriei precise și viziunii rafinate, și mai ales, a umorului adeseori sec. Un umor la care nu râd cu gura până la urechi, dar pe care îl consider ”umor deștept”.

Am spus că este un film ”cinematografic” pentru că din punct de vedere cinematografic, este perfect. Iar dacă e să celebrăm redeschiderea unui cinema important în istoria Timișoarei, alegerea a fost excelentă, ca și când ar fi fost un film despre cum să faci unul. Filmul l-am perceput, ca să parafrazez unul din personaje, ca pe un ”experiment”. Unii oameni aleg să fac filme într-un mod diferit, să se joace, să exploreze. Asta face și Wes Anderson, iar Asteroid City este instrumentul ideal. Un experiment de film-teatru, alb-negru, inserții de animație și un meta-comentariu asupra rolului regizorului și al scriitorului de film. Asteroid City este original, și se vede – e o creație proprie, un lucru relativ rar în mainstream-ul de cinema.

Povestea însă, este slăbuță. Nu ești ”investit” prea mult în ce se întâmplă, emoțiile iscate nu reusesc să atingă profunzimea sufletului. Deși toți adulții sunt niște staruri de zile mari, ca nicicând, sunt copiii din poveste care se remarcă, de fapt. Copiii devin cele mai interesante și cerebrale personaje din film, un fel de genii, ultra-deștepți și precoce, preocupați cu întrebări despre univers și posibilitățile lumii. Se dorește a fi un film cu o poveste existențială, dar nu știu cât de mult reușește să transmită asta.

”Stanley Zak: Woodrow, any final farewell?

Woodrow: I don’t believe in God anymore.

Stanley Zak: Fair enough.”

Dar copiii chiar fac totul, curiozitatea lor mergând dincolo de rigiditățile adulților. Adulți prinși în reguli și în ”așa se face”, iar copiii vin cu ceva nou, deși navighează sentimentele adolescenței totodată, infuzând legăturile sociale dintre ei. Cumva, pe Wes l-am văzut în acești copii, și nu în ”joaca de-a teatrul-film și haha actorul iasă din scenă să întrebe regizorul dacă joacă bine”.

Băiatul-experiment este întrebat, la un moment dat, de tatăl său, de ce îi tot provoacă la experimente, ce dorește, de fapt, să obțină ?! Prin vorbele lui, aici mi s-a părut că îl aud pe Wes Anderson:

”JJ Kellog: Why do you always have to dare something?

Clifford: I don’t know…maybe it’s because I’m afraid, otherwise, nobody will notice my existence in the universe.”

Te vedem, Wes, te vedem. Ești inconfundabil. Bineînțeles, este strict o părere personală, totul este supus interpretării subiective.

Filmul este îmbibat de satiră și contradicție actoricească și de filmografie – personajul lui Scarlett Johansson este ”o actriță talentată de comedie”, care nu are nici măcar o replică amuzantă în film, pașii din directiva guvernului pentru catastrofe extraterestre care pur și simplu nu sunt de nici un folos (evenimentul întâmplându-se deja), cowboy-ul împăciuitor cu accent puternic texan care promovează toleranța, ridicolul drept de proprietate al parcelelor din deșert, feedback-ul regizorului pentru Augie Steenbeck despre ”there’s too much business, with the pipe, with the lighter, with the camera, with the eyebrow” care exact așa juca până în acel moment, scena tăiată a soției lui Augie care ajunge totuși să fie redată, doar că din altă perspectivă… sunt doar câteva din lucrurile pe care le-am surprins. Lucruri care nu au neapărat un sens de sine stătător, dar au sens într-un film axat mai degrabă pe elemente de film, decât o poveste spusă printr-un film.

Astfel, Asteroid City este ca un cub Rubik: perfect, colorat, ager, dar fără să te poți atașa emoțional (prea mult) de el. Sunt alte filme ale lui Wes care au o poveste ce ajunge dincolo de ecran, în inimile noastre. Însă cred că nu asta și-a dorit să facă prin acest film, așa că nu mă pot supăra prea mult. Înțeleg și am înțeles.

Dacă mi-a plăcut? Aș zice că este o limitare să îl încadrez doar între ”mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”. Este cu siguranță de văzut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.