Că îmi plac animațiile cred că nu mai e un secret pentru nimeni, dar în caz că cineva s-a urcat mai târziu în tren: le apreciez foarte mult, dar nu chiar pe toate, desigur, trebuie să aibă acel ceva. Și am promis că vă scriu despre două filme faine pe care le-am văzut în luna Aprilie, ele fiind două filme de ”stop-motion” (cadru-cu-cadru), o tehnică cinematografică ce mi se pare fascinantă. Pe primul, Isle of Dogs, de Wes Anderson, l-am așteptat nerăbdătoare de când a fost anunțat. Al doilea, Kubo and the Two Strings a fost o întâmplare minunată care mi-a făcut sufletul mai ușor. Pe rând.
Când am aflat că Isle of Dogs rulează în Amsterdam la institutul de film The Eye am zis musai că trebuie să merg, ceea ce am și făcut. The Eye (clădirea albă de mai jos) e unul din acele locuri în care se proiectează filme necomerciale, independente, europene, străine, în orice caz – mai puțin cunoscute decât blockbuster-ele la care li se face atâta reclamă. În săptămâna respectivă chiar se desfășura un festival – Imagine Film Festival – și numai bine au proiectat și Isle of Dogs.
Îmi place Wes Anderson de când am descoperit Grand Budapest Hotel – sunt șocată, permiteți-mi să vă spun, că nu am scris despre el până acum aici, e unul din regizorii mei preferați – și, din câte îmi amintesc, i-am văzut toate filmele. E singurul regizor, cred, căruia îi știu toată munca. Consider că stilul lui e foarte geometric și ordonat, curat, frumos vizual, un pic ciudățel, în ritmul său, cu personalitate, fără să-i pese dacă va ”vinde sau nu” – iar asta îmi place la nebunie, mă ”obsedează” alinierile și asortările lui. Înainte de Isle of Dogs, a mai realizt un film cadru-cu-cadru: Fantastic Mr. Fox, o animație adorabilă, pe care v-o recomand!
Am apreciat Isle of Dogs nu doar datorită efortului de a realiza un film stop-motion – pentru că sincer, mi se pare o muncă herculeană. Imaginați-vă: să aveți sute sau mii de cadre filmate și schimbate pentru o singură scenă, cu păpușile acelea foarte bine machiate, aranjate în funcție de acțiune, expresie facială.. e incredibil. Câinii din Isle of Dogs au așa o asemănare umană încât, pentru moment, uiți că sunt câini. Partea japoneză adusă în această animație mi s-a părut de foarte bun-gust, de la muzică, la poveste, limba vorbită (se vorbește uneori și japoneză, e o plăcere, din punctul meu de vedere, să auzi originalitatea japonezei în film, și nu încurcă deloc povestea), și imaginile înfățișate.
Pe scurt, este o epidemie canină în Japonia, și câinii sunt izolați pe o insulă – și, cu toate că se găsește un leac, politicul face loc corupției. Nepotul președintelui, totuși, vine în căutarea propriului său câine pe insulă, și găsește mai mult decât un câine, devine un mic erou. Ah, e un film așa frumos, serios, merită! 🙂 Și are și părți amuzante, desigur! Iar actorii… sunt majoritatea celor cu care ne-am obișnuit la Wes: Bill Murray, Edward Norton, Scarlett Johansson, Tilda Swinton… Muzica e compusă de Alexandre Desplat, cel care a luat și Oscarul pentru muzica din The Shape of Water – un alt film interesant, altfel (unde muzica e transformatoare, într-adevăr). Dacă aveți ocazia să aflați că se proiectează undeva, mergeți. Eu zic că nu veți regreta.
Dacă tot vorbim de lucruri japoneze, cum-necum s-a nimerit să mă uit la o altă animație cu tematică japoneză – Kubo and the two strings (în românește, Kubo și lăuta magică). Nu știu cum le potrivesc, cum le sucesc, soarta asta cum o fi ea, că pot să vă scriu nu doar despre două filme stop-motion, dar, iată, și despre două animații care au acest background comun.
Așadar, Kubo and the two strings – cuvântul care îmi vine în minte pentru a-l descrie e în engleză, și ar fi ”heartfelt”. Mi-a topit inima, zău! O poveste așa frumoasă despre familie, grijă, lucruri mărunte, imaginație, recunoștință, și iubire… of, chiar nu toate filmele trebuie să fie blockbuster-e ca să fie frumoase, pe bune. Filmul e produs de cei de la Laika Entertainment, cei care au făcut și animația Coraline – poate știți. Travis Knight, regizorul filmului, e aparent la debutul regizoral, dar aș zice că e unul promițător.
Kubo e un băiat căruia îi lipsește un ochi (i-a fost furat când a fost mic), ce locuiește cu mama lui, și se ferește de Lună, că altfel bunicul său sau surorile rele ale mamei îl pot răpi – da, are un pic de magie-fantezie toată treaba. Mama lui Kubo ajunge să se sacrifice pentru el, astfel că în căutarea armurii tatălui său, rămâne cu o maimuță și un soldat transformat în gândac, și cu chităruica lui unde cântă, prin care foile origami iau forma poveștilor lui.
Am vrut mai demult să mă uit la Kubo and the two strings, dar din cine știe ce motive, nu am apucat. Există, însă, un timp pentru toate – mi-a parvenit într-un moment în care eram predispusă la emoții, dar cred că oricum m-ar fi uns pe suflet, este un film foarte cald și simpatic. Contrar crezului general, părerea mea e că animațiile nu sunt doar pentru copii, ele pot transmite lucruri profunde și adulților, sau, mai degrabă, copiilor din ei. 😊
Copilul din mine a fost ultrafericit că a văzut două filme emoționante, și a vrut neapărat să vă scrie despre asta, ceea ce a și făcut! Un mijloc de săptămână frumooooos 😊
