Ultima noapte de dor

Continuând epopeea celor două zile minunate petrecute în Liban, sâmbătă urma să mă duc la Universitate (AUB – American University of Beirut) la un eveniment numit ”AUB Outdoors”, care este ca un fel de ONG Fest cu diverse evenimente, reprezentații etc. Tema de anul acesta a fost ”Colourstop”, și totul era, evident, foarte colorat și vesel.

Activitățile de la standuri nu au fost grozave, sincer erau mai mult pentru copii, dar ce mi s-a părut amuzant e că am recunoscut câteva fețe familiare în campus. Studenți pe care îi vedeam mereu la bibliotecă sau în spațiile destinate studiului, ori în curte, dar cum nu erau membri AIESEC, erau doar niște fețe. M-a făcut să mă întreb dacă ei oare m-au recunoscut și dacă se întrebau ce naiba caut eu acolo. În fine. 😛 Am văzut o reprezentație de kung fu? cred că era făcută pe muzică, de niște studenți ai clubului de kung fu, apoi un tip, Mark Eke, a cântat ceva melodii. Dunkin Donuts a organizat un concurs de mâncat gogoși, și aici am urmărit doar pentru că a participat o elevă pe care am cunoscut-o anul trecut. Am avut ocazia în 2015 să predau o oră despre România la elevi de clasa a 6-a și ghiciți ce? M-am întâlnit cu copiii la AUB Outdoors! A fost drăguț, ne-am îmbrățișat și ne-am urat de bine. 🙂

Prânzul l-am luat tot cu Mark, într-un local numit Zaatar w Zeit, unde m-am bucurat de ”Famous Chicken”, ceva wrap foarte bun și moale, cu carne de pui, brânză topită, roșii, salată, castraveți murați și un sos bun de honey mustard. Mark urma să meargă la ceremonia surorii lui, unde sărbătoreau terminarea liceului, așa că eu m-am întors la apartament și am ațipit pe canapeaua din balconul deschis. Așa bine am dormit cu vântul adiind domol, și cu soarele arzându-mă ușor pe piele, suficient cât să mă gâdile încet. Îmi lipsesc uneori asemenea momente în simplă tihnă, așa că m-am bucurat de o asemenea oră.

După-masa am petrecut-o cu Khaled, care ieșise de la un examen, și trebuie să vă spun că m-a luat de la apartament în BMW-ul lui decapotabil cu 2 locuri … cu care ne-am mai plimbat noi și cu altă ocazie. Am mers la bowling și m-a bătut la fundul gol, dar e ok, că ne-am amuzat. 😀 Apoi am luat cina la BRGR Co, un loc fain în centru, unde chelnerița atâta vorbea încât m-a convins să încerc ceva sandvici nou de-al lor! Era foarte amabilă, desigur, dar am cedat felului ei persuasiv, recunosc. :)) Am împărțit cu Khaled o porție de Mac and Cheese (suuuuperbună), un burger, și eu am avut sandviciul ăsta – o alegere nefericită, căci avea ciuperci, iar mie nu-mi plac ciupercile, și nu realizasem asta inițial.

Khaled m-a îmbiat să gust din burger-ul lui cu carne făcută ”medium rare” cred, adică nu total prăjită, ci un pic crudă. Eu i-am spus că nu, nu îmi place, a insistat șiiiii am luat o îmbucătură. Desigur, nu mi-a plăcut. :)) El e mare fan carne lăsată un pic crudă în burger-i, dar eu nu, i-am spus că poate e și o chestie culturală și am discutat pe tema asta. Între timp, un prieten al său a trecut pe stradă și ne-a făcut o poză. Ca-n filme, jur! :))

Pentru că mai aveam timp până să ne vedem cu toții la o bere în localul nostru de vecie, am mers la un film. Ne-am amuzat de ”Vecini de coșmar” sau ”Bad Neighbours 2”, care nu e cine știe ce film, dar a fost comic și așa, de atmosferă, a mers. Când am ieșit, oamenii încă nu ajunseseră la Abbey Road (acolo unde trebuia să fim), așa că Khaled a propus să conducem aiurea pe faleză și eu bineînțeles că am acceptat. A decopertat mașina și am condus cu luna pe cer în vizor, cu marea întunecându-se în depărtare. Ascultam Damien Rice și vorbeam despre politica din Liban și recentele alegeri, și ce cursă de formula 1 avea să fie duminică în Beirut. Khaled îmi spunea că se întâmplă tot felul de lucruri faine în ultima vreme prin Beirut și asta era un semn bun. Adevărul e că evenimente diverse erau și acum 1 an de zile, dar probabil că acum sunt la o altă scală și au o altă dimensiune culturală sau inovatoare, sau doar ”de entertainment”.

Am ajuns în sfârșit la Abbey Road, am băut o bere, am dat toți un shot de -ei- tequila, eu B52, în cinstea venirii mele, am mai povestit un pic apoi ne-am despărțit. Pe-acolo, era o fetiță care vindea gardenii, și mi-am luat o salbă pe care mi-am pus-o în păr. Am făcut asta și în amintirea primei mele salbe de gardenii pe care am primit-o de la Jose când eram la începutul mandatului în 2014. Eram tot așa în oraș, în stradă, stăteam pe niște scaune de bar și povesteam, și trecea un copil cu aceste flori. Jose îmi cumpără una, iar eu mi-am pus-o în păr. 🙂 Și așa am făcut și acum, ba chiar am luat coronița acasă, pentru a o presa. Amintiri. 😛

Ne-am luat la revedere, cu bucurie și mult drag, apoi Mark m-a condus la aeroport (după ce, în prealabil, am fost rapid la apartament să împachetez lucrurile). Și astfel, după 1 an de zile, am plecat iarăși cu sufletul plin din Liban. M-am simțit ca o prințesă răsfățată în acestea două zile și credeți-mă, deși a fost scurt, a fost exact cât era nevoie. Cine știe pe când ne vom revedea… Cert e că oriunde am fi în lume, experiența unui an petrecut împreună și legăturile pe care le-am format vor rămâne acolo, într-un loc cald și nostalgic în amintirile noastre.