Tricolor pentru o zi

Ah, iată, o zi în care ne simțim mândri și nu știm exact de ce. O zi în care ne punem niște măști, măturăm rahatul sub covor și primim zâmbitori invitații în casă, la o porție de sarmale, că doar sunt românești. Sau așa vrem să credem. Că dacă nu ar fi astfel, cine am fi noi, de fapt? Cu groază, putem descoperi că nu suntem cel mai măreț popor de pe planetă și că suntem la fel ca și ceilalți. Doar proporțiile sunt ușor schimbate.

Mie nu îmi place că de 1 Decembrie ne mințim că ne pasă, ne mințim că suntem fabuloși și că totul e perfect în imperfecțiunea lui (măcar a făcut ceva, las’ că merge și așa, a furat, dar a și făcut). Sigur, oricine are dreptul la o zi de uitare. Drept să vă spun însă, m-am întrebat eu ce simt de fapt de Ziua Națională a României și de ce, care e motivul din spate. Să nu cumva să scriu “nimic”, doar doar mi-o sări cineva în cap.

De leneși, nu suntem taman leneși. De proști, nu suntem taman proști. De cinstiți…mă rog. De sexiști, ohoooo! Și atunci ce ne lipsește, de ce este această senzație de CEVA NU E BINE? Aș îndrăzni să spun că încercarea de generalizare a acestui popor îi ucide identitatea.

Suntem un amalgam contradictoriu de idei, sentimente, gânduri, culturi și comportamente. În același timp, credem despre noi că suntem în grădina Raiului că le avem pe toate aici și nu sunt alții așa ”norocoși” ca noi. Alteori, ne facem victime și plângem de cât de greu ne este (ne-o facem cu mâna noastră) și credem că toți vor să ne fure, să ne dezbine, să ne corupă, dar numai pe noi, mândrii daci! Un paradox de abordări și idei, asta ne caracterizează. Și un umor extraordinar de negru. 

Nu mă interesează lozinci patriotice, vărsând lacrimi de crocodil de emoție că sunt româncă. Omul sfințește locul. Dacă aici m-am născut (nu a fost alegerea mea, așa s-a întâmplat), și aici decid că o să-mi petrec restul vieții, o voi face respectând acest loc și încercând să-l fac mai bun. Dacă mă bat cu pumnii în piept că UITE CE ROMÂNCĂ SUNT EU, nu voi face asta. Ar trebui să înțelegem că fără a contribui la comunitate, nu putem fi mai buni împreună.

Dincolo de respectarea spațiului de conviețuire, este esențial să ne respectăm noi între noi, oamenii, locuitorii acestui pământ pe care îl numim românesc. Multe popoare au șlefuit la ce reprezintă azi ”România” – oare uităm despre asta? Suntem o infuzie de identități colorate, pe diverse trepte de privilegii, de ce încercăm o abordare ca un tot unitar? Îmi pare rău, dar nu suntem. Nu ne place să fim băgați într-o cutie, așadar de ce o facem unii cu alții? Colectiv, formăm un popor traumatizat, ce se crede în același timp victimă și erou, cu un ochi mereu înspre trecut, iar cu altul tânjind spre viitor. Dar spre un viitor …care pare că vine greoi. Însă, el e deja aici, dar nu îl acceptăm noi, pentru că suntem închiși la minte.

Putem, măcar odată, să avem o abordare realistă a ce înseamnă 1 Decembrie românesc, la ce ne facem să reflectăm toată parada asta tristă de falsuri, și să nu o mai ridicăm pe un piedestal pe care îl dăm jos a doua zi? Nu suntem l’ombelico del mondo, cum zice italianul, dar nici rușine nu trebuie să ne fie că suntem români. Mie una nu îmi este. Să-ți fie rușine că ești nesimțit, ghiolban sau nerespectuos, nu că ești român.

Aș vrea doar să fim mai ancorați în realitate și să gândim dincolo de aparențe patriotice efemere. Dacă vreți să vă bucurați, bucurați-vă de ziua asta. Dacă vreți să înjurați, să nu simțiți nimic, faceți-o. Mâine vom uita oricum. Bine, am zis-o și pe asta… mă duc să fac o mămăligă cu brânză. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *