Durerile invizibile, empatia vizibilă

Există o poveste dureros de frumoasă a unei păsări, Kauai Oo, o specie nativă insulei Hawaii, care acum este dispărută. O echipă de biologi a descoperit un ultim mascul cântând, pe care l-au înregistrat în 1980. Pasărea Oo se împerechează pe viață, și, căutându-și partenerii, cântă un duet când se găsesc unul pe celălalt. Cu toate acestea, masculul Oo nu și-a mai găsit perechea care să-i răspundă la cântec. Cercetătorii au redat înregistrarea pentru a vedea cum se aude, iar masculul s-a întors, în speranța că acel sunet era un răspuns. Era, de fapt, doar propria voce. A murit singur.

M-am gândit la povestea aceasta despre singurătate după ce am urmărit spectacolul ”Următorul la rând” din cadrul festivalului in : v z b l de la Teatrul Basca. Piesa de teatru, scrisă de Lydia Tot, mi-a scos emoțiile la înaintare, proptindu-se în ochi, prelingându-se apoi pe obraji. Povestea în sine a piesei a fost despre bolnavii cu cancer (”următorii la rând”), dar pentru mine a fost despre mult mai mult. (încă puteți urmări spectacolul online la acest link)

Am simțit cum toate fricile mele m-au ținut de mâini cât am urmărit, în particular, dialogul dintre o bătrână singură și un tânăr rebel, amândoi în sala de așteptare la OncoFight. Temerile au ieșit din mine și au luat loc pe scaunele libere din încăperea Teatrului Basca. Am putut să le identific:

  • Teama de boală. Să nu mă îmbolnăvesc, să nu devin o povară, să nu mă doară, să nu fie incurabil.
  • Teama de degradare. Să nu mă erodez, să nu îmi piară cheful de viață, de a trăi.
  • Teama de neputință. Să nu mai pot…
  • Teama de singurătate. Să rămân singură, fără iubire. 

Dar vedeți voi, cumva, pe măsură ce bătrâna se împrietenea cu băiatul, am simțit cum speranța, ultima emoție care a venit în întâmpinarea mea să-mi susțină trăirea din timpul vizionării, și-a pus brațele în jurul meu și acolo a rămas. Mi-a reamintit că oricând poate exista ceva bun în jur, dacă îl căutăm. Tragedia bolnavilor de cancer poate fi mai puțin dramatică dacă oamenii nu sunt lăsați singuri. 

Este ușor să ignori suferința din jur când aceasta nu te afectează personal. Nimic de judecat aici, dar cum putem conecta atunci aceste aspecte mai puțin vizibile din viața noastră colectivă? Nu putem uita cum să fim empatici, cum să fim o comunitate, până la urmă. Trebuie să avem grijă unii de alții – dar se pare că prea des ne gândim doar la noi. Suferința e aceeași pentru toți, dar sentimentul de încredere poate fi cultivat, crescut, împreună. Este crezul acesta că omul, orice ar face, tot singur moare. Faptic, e adevărat. E un gând teribil. Dar spiritual, putem, prin bunătatea noastră, să alinăm durerea, singurătatea din lume, să înțelegem realitatea vieții, însă nu fără a încerca să o facem mai bună

Mi-a venit să plâng când m-am gândit la masculul de Oo. Mi-a venit să plâng când am mărturisit sinceritatea personajelor din spectacol, jucate de niște actori foarte talentați. Emoțiile au fost cu atât mai puternice cu cât textul a fost inspirat dintr-o poveste reală. Fricile și speranța au rămas până la final, le-am îmbrățișat strâns. Am simțit că toată lumea a relaționat cu mesajul textului și m-am minunat din nou ce putere poate să aibă teatrul: de a face oamenii să se simtă mai puțin singuri în timp ce așteaptă la rând. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.