Când eram mică, întotdeauna am crezut despre mine că am un oarecare simț al dreptății. Nu cred că l-am pierdut pe parcursul anilor, mai degrabă am căpătat eu o înțelegere a nonsensului pe care îl trăim. Așa că dreptatea a devenit … circumstanțială, să zicem.
E drept să nu poți să îți alegi propria venire în această lume? E dreaptă societatea în care trăim? Aș asocia lumea cu o brânză emmentaler: plină de găuri (lipsuri). Nu, nu cred că viața e corectă, dar viața nu are justificare. You can take it or leave it, vorba vine.
Că încercăm noi să o facem un loc mai bun e un lucru nobil, care te poate ține în priză.
Ca toți copiii care se nasc să aibă parte de o casă mai primitoare.
Casa primitoare începe însă și de la părinți. Noțiunile de traumă transgenerațională devin din ce în ce mai cunoscute. Ce moștenești de la părinții tăi, ce suferințe ții în tine și transmiți copilului tău? De care moșteniri reușești să te ”disasociezi” și să rupi cercul vicios?
Nu sunt părinte și nu îmi doresc să fiu, dar sunt copil. Părinții mei au încercat să fie mai buni decât părinții lor, să facă altfel decât au fost crescuți. Să ne ofere mie și surorii mele o casă de iubire, într-o lume în care, ca găurile din brânză, aceasta lipsește pe alocuri.
Dar câți copii vin pe lume într-o asemenea casă? Câți părinți sunt conștienți de alegerea pe care o fac, de asumarea creșterii și educării unui copil într-un mediu sănătos, și de autoeducarea lor, până la urmă? TOT ce spunem, TOT ce facem lasă o amprentă. Mă bucur când părinții își cresc copiii frumos (am în jur modele de mame și tați pe care îi apreciez). Poate că acești copii vor reuși, cu energia și iubirea lor, să mai șteargă din suferința și nedreptatea societății în care ne ducem viețile.
Dacă aș avea ocazia să îmi fi văzut viața de dinainte să mă fi născut, singurul motiv pentru care aș alege să mă nasc ar fi acela de a trăi iubirea, pentru momentele în care inima se umflă ca un balon cald, gata să zboare din piept. Într-adevăr, nu știu unde am mai putea experimenta așa ceva.
Toate cele povestite de mine aici sunt o interpretare personală a textului scris de Livia Stoica, scriitoare din București, în urma participării la rezidența de dramaturgie de la Basca august-septembrie 2021, jucat la Teatrul Basca și încheind Festivalul in : v z b l. Actorii au jucat impecabil piesa, pe care o puteți urmări (încă) AICI. În ciuda subiectului care pare ”tragic”, este un spectacol-lectură foarte antrenant și plin de umor, dar și de realism, cu multe mai multe nuanțe decât sumarul ideilor mele. Poate vă pune un pic pe gânduri. 🙂
