The Velveteen Rabbit și autenticitate

Știți povestea iepurașului de catifea? (o poveste foarte drăguță, de altfel) Cum era el într-o grădiniță, o jucărie ca celelalte, dorindu-și să fie ”Real”, ”Adevărat”. Și cum un alt cal de jucărie, bătrân și înțelept, i-a spus că doar în momentul în care un copil îl iubește din tot sufletul poate să devină ”Adevărat”, când își pierde strălucirea, mustățile rând pe rând, smocuri de păr, și devine ”uzat”. Dar când ești iubit, nu-ți mai pasă de asta, te bucuri doar de a fi tu.

„Sometimes,” said the Skin Horse, for he was always truthful. „When you are Real you don’t mind being hurt.”

„Does it happen all at once, like being wound up,” he asked, „or bit by bit?”

„It doesn’t happen all at once,” said the Skin Horse. „You become. It takes a long time. That’s why it doesn’t happen often to people who break easily, or have sharp edges, or who have to be carefully kept. Generally, by the time you are Real, most of your hair has been loved off, and your eyes drop out and you get loose in the joints and very shabby. But these things don’t matter at all, because once you are Real you can’t be ugly, except to people who don’t understand.

Aseară, în timp ce citeam ”Becoming Her”, povestea lui Meryl Streep – o artistă și o femeie de care îmi place foarte mult – am ajuns la pasajul în care Meryl povestește cum își crease altă ”personalitate” când era în liceu, când voia să ”impresioneze”, să placă tuturor, mai ales băieților. Cumva, povestea că își cultiva intenționat un aer blând, agreabil, o oarecare timiditate, în contrast cu temperamentul ei natural, „un pic zgomotos, plin de autoritate și optimism”.

Departe de a-i face acum recenzie cărții, reflectam la cât de des ne punem o mască pentru a plăcea celor din jur, pentru a ne face agreabili, și, în fond, pentru a căuta afecțiune sau atenție. Dosim adevărata personalitate din teama de a fi judecați, luați peste picior, sau izolați. Oricum e dificil să ne dezvăluim de tot chiar și nouă, deseori poate chiar ne surprindem pe noi înșine. Dar probabil că oricât am nega sau am încerca să ascundem cine suntem, nu durează prea mult.

Și atunci … ce rost are? Poate că rostul e chiar experimentarea, și realizarea că, oricât am fugi de noi, nu merge, e doar o minciună. Poate că trebuie să ne prefacem și să ne construim și deconstruim de câteva ori, în felurite figuri, chipuri cioplite, pentru a mărturisi acel ”real” din interior, și a-l arăta lumii cu încredere. Poate că despre asta e vorba în această ”devenire” – și, evident, nu mă refer la brutalitatea ”eu sunt așa, și nu mă schimbă nimeni, acceptă sau asta e”, ci la procesul dezvelirii foițelor de ceapă. 😛 Până ajungem confortabili cu a ne prezenta cu sinceritate, fără scuze (unapologetically – sună mai bine în engleză).

De atâtea ori am încercat să fiu ”ca o lady”, ”gingașă”, ”finuță”, tocmai ca să-mi îngrop personalitatea mea vulcanică, uneori chiar vulgară, râsul zgomotos, părul rebel, tendința de atitudine hotărâtă luată drept prea ”masculină”. Hah, ce naivă! 🙂 De fiecare dată când am făcut asta, pe atât am eșuat, până când m-am întrebat dacă chiar asta îmi doresc (adică să mă schimb, să fiu altfel), sau de fapt vreau doar ca oamenii din jur să mă placă. Apoi am căzut în extrema ”Nu-mi pasă dacă cineva mă place sau nu.” ca să îmi dau seama că și asta era o minciună.

Nici cum nu-i bine, parcă, nu? Bineînțeles că toți ne dorim acceptare, incluziune și apartenență, cred doar că trebuie să ne găsim ”tribul”. Acolo unde putem fi iepurașii de catifea, vulnerabili, ponosiți, și acceptați așa cum suntem, fără măști, costume colorate, ci așa … autentici. Nu trebuie să ne iubească / placă toți, doar cine contează. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.