Voluntariat în India cu Daniela – partea I

Așteptam cu entuziasm momentul în care să reușesc să vă împărtășesc, prin lentila surorii mele, Daniela, o experiență de voluntariat și călătorit în India. Am decis să-i aștern povestea așa cum mi-a scris-o ea, și mai apoi … așa cum sunt dialogurile între noi. Pentru mine e un subiect drag, și sunt mândră de ea că s-a înhămat la așa o aventură. 🙂

În primul rând, soro, mulțumesc că ți-ai rupt o bucățică de timp să îmi răspunzi la câteva întrebări legate de experiența ta frumoasă în India. Așa că … pentru început, de ce India?

Ciao, merci că ți-ai manifestat interesul asupra experienței mele și că mă întrebi așa mai oficial lucruri legate de asta. Chiar vorbeam cu o prietenă că nu multă lume e curioasă din suflet de cum ți-a mers în călătorii, chiar dacă ți-a văzut pozele de pe acolo, poze în care totul e frumos și e bine încadrat.

Taj Mahal

Îmi doream India de câțiva ani, pentru că voiam să merg undeva unde știam sigur că nu e ca acasă. Pentru culori, oameni, locuri, experiențe, riscuri și temeri.
Fiind membru AIESEC începând cu 2014 toamna (și sfârșind cu 2016), vedeam că organizația din care fac parte trimite tineri peste mări și țări în proiecte de voluntariat sau în internship-uri plătite și cumva știam că la un moment dat îmi vine și mie rândul. Și se pare că vara anului acesta am decis că trebuie să plec pentru prima oară din Europa, în Asia, ca voluntară.

Sunt sigură că au existat multe persoane care s-au opus, sau au strâmbat din nas la alegerea ta. Ce te-a făcut să continui, și de ce nu ai plecat urechea la toate motivele pentru care să NU faci asta?

Cu siguranță au existat, fie că mi-au spus în față sau nu. Știi cum e, ,,lumea vorbește”. ,,Ce o să faci tu acolo/ Cum să mergi așa departe/ Doamne ferește, dacă pățești ceva/Nu ai altceva mai bun de făcut/Gândește-te la cheltuieli” și alte comentarii ce te bruiază pe moment, despre care pot să îți zic că mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Oricum nu am spus multora ceea ce vreau să fac. Și nu e ca și când aș fi plecat un an sau pentru totdeauna.

Știam că trebuie să plec, nu știu să explic, sunt unele momente în viață în care ești mai mult decât sigur că trebuie să mergi într-o direcție și m-am dus cu un troller roșu după mine, un rucsac cool și o prietenă pe care o știam din liceu.

Orașul Pushkar

Cu ce ți-ai ocupat timpul pe-acolo? 🙂 Sunt mulți oameni care subapreciază valoarea voluntariatului, dar de ce crezi totuși că e important (mai ales într-o țară străină)?

Motivul principal pentru care am decis să plec era ideea de voluntariat în sine, lucrul cu copiii. Mie îmi plac foarte mult copiii, am fost și kids entertainer pentru câteva luni și mai făceam meditații cu copilași pentru bani de buzunar. Cred că e super important să fii în stare să nu îți îngropi partea de COPIL din tine și să nu îți fie rușine să te prostești și să râzi aiurea din lucruri simple.
Să faci voluntariat cu și pentru copii e minunat, e frumos, copleșitor uneori, dar și foarte rewarding (scuze de romgleză). Să mergi într-o țară străină, într-o țară în care știi că doare când e vorba de educație, doare în milioane de copii și e țara cu cel mai mare procentaj de analfabetism din lume, poți fii sigur că realitatea asta dură te va impacta într-un fel sau altul. E important și să ieși din zona de confort, iar India mi-a oferit asta din plin.

Potrivit unui articol de anul acesta de pe site-ul moneycontrol.com, numărul de copii care lucrează în India se ridică la aproximativ 33 de milioane din totalul de 150 de milioane de pe tot globul.

“There are 33 million child labourers between the ages of 5-18 years in India as per Census 2011 data.”

De ce e voluntariatul important, în ramura asta cel puțin: cred că e timpul să nu mai stăm deoparte când vine vorba despre problemele lumii în general. Stăm pe tușă și ne uităm, ne pare rău, poate ne scapă o lacrimă când auzim de statistici, calamități și alte ,,grozăvii” dar la sfârșitul zilei nu facem, de fapt, nimic. Fie că e 2 sau 5 euro, trimiși către Save the Children, UNICEF sau alte organizații, știi sigur că banii aceia ajung unde trebuie, ținând cont că aceste organizații își publică rapoartele financiare.

Am mai spus și mă repet, nu am făcut ceva ieșit din comun fiind acolo, am fost un voluntar ca toți ceilalți, poate unul ce simte emoțiile mai puternic, dar am mers pentru copii și am avut șansa să și vizitez câteva orașe din India. Unii ar numi-o “volontourism”, pentru mine a fost o experiență de creștere personală.

Mai multe despre nivelul educației în India se poate citi aici:

Crezi că a rămas ceva din ce ai predat, oferit tu, cu acei copii? Cum, de ce?

Din prima zi când ne-au văzut, toți au fost prietenoși, ne cereau telefoanele să își facă selfie-uri, endless selfie-uri și deși râdeau și se prosteau mai mereu, în toate pozele stau serioși, haha. Aveam sesiuni de luni până vineri, ajungeam pe la prânz (12) la universitatea unde are sediul fundația cu care am lucrat, copiii ajungeau pe la ora 15 și plecam pe la ora 19 înapoi înspre căminul unde eram cazați.

Pe lângă toate sesiunile de geografie (toți voluntarii au insistat pe asta pentru că scârțâia cam cel mai mult), matematică, engleză (animale, fructe, legume, anotimpuri, vreme adjective, substantive, verbe, sănătate) și câte și mai câte, ce cred că a rămas a fost faptul că ne-au cunoscut, că am cântat, discutat și dansat împreună comunicând așa cum am putut. Deși am fost persoane trecătoare în viața lor, să obișnuiești niște copii defavorizați cu un mediu internațional de la o vârstă mică mi se pare foarte important pentru dezvoltarea lor pe mai departe. Ajung să vadă că lumea e și mai mare decât populația indiană de 1 342 533 850 de capete, că Europa e un alt continent și că într-un fel, toți ne asemănăm. Nu le mai e frică de străini, văzându-te ca pe un “model” sunt ambiționați să învețe engleza mai bine și poate *sper eu*, să nu se lase de școală.

Stilul european (occidental) versus stilul oriental. Cum te-ai descurcat?

Lucrurile se mișcă destul de încet în India și uneori ți se fac promisiuni care nu ajung la un bun sfârșit, dar sincer, aspectul ăsta e cam la fel și în draga noastră țară. În rest, oamenii sunt foarte prietenoși, îți zâmbesc, copiii sunt sociabili și vin să dea mâna cu tine, sunt curioși de unde vii și ce faci în țara lor.

Cred că sunt oameni mai calzi, și foarte ospitalieri de asemenea, o gazdă la care am stat în Delhi câteva zile îmi spunea că oaspeții sunt tratați regește la ei, indienii considerându-i niște zei, iar din puținul pe care îl au, îl împart cu tine.

Eu personal cred că în general cei din Occident sunt cu siguranță mai individualiști, egocentrici, strâng și trăiesc pentru ei, lucru ce pe mine nu mă atrage foarte tare.

Aici am întâlnit oameni pentru care lucrurile materiale nu contează prea mult, dacă ai strictul necesar e mai mult decât suficient. De altfel, sunt și mai darnici și se gândesc și la binele altora.

Străzile sunt pline mereu, ajungi să te obișnuiești cu zgomotul, cu privirile, cu vacile pe care le găsești peste tot, chiar în mijlocul autostrăzilor, nu au nicio treabă. Înveți să negociezi, să nu ai încredere chiar în oricine și să te descurci singur pe un alt continent.

Cu mâncarea am avut probleme, după 3 săptămâni nu prea mai puteam mânca iute și a trebuit sa merg și la spital o dată, dar și asta face parte din experiență. Mâncare ,,normală” găsești de obicei în restaurantele mai mari care au și mâncare occidentală. În rest, fructe și multă apă!

Amer Fort, Jaipur

Toată lumea știe că India are o parte foarte săracă, dar și una foarte bogată. Tu ai fost martora ambelor … ce impresie ți-a creat? E chiar așa groaznic să fii sărac în India?

Hmm, da, e groaznic și copleșitor să vezi oameni care stau în colibe improvizate, care au mai nimic, dar care cumva sunt curați și îți zâmbesc. Îți zâmbesc și sunt fericiți chiar dacă ce lucrează astăzi e ca să aibă ce să mănânce pe ziua respectivă și mâine o iau de la capăt. Oare cum ar fi să fie așa pentru toți, pentru o zi măcar (nu sunt socialistă, pentru hateri)? Să trăiești doar ziua prezentă, neavând nimic sigur pe mâine. Cred că multe din problemele noastre imaginate s-ar dizolva. Discrepanța e una foarte mare, cei bogați sunt într-adevăr, foaaarte bogați. Clasa de mijloc e cumva înghesuită între.

Ce ai învățat din experiența asta? Doar nu credeai că n-o să te întreb. 😛 Și mai ales, cu ce crezi că te va ajuta pe viitor?

Cu siguranță am mai deschis geamuri din personalitatea, gândurile și felul meu de a fi. Ne-am dus acolo să îi învățăm pe copii de toate, dar noi am plecat cu mai multe învățăminte de la ei. Inocența, zâmbetele, iubirea copiilor le țin în suflet și nu o să le dau drumul.

O țin minte pe Anju, care are încă 4 frați, e micuță, slăbuță, extrem de gingasă și grațioasă, politicoasă și venea în fiecare zi cu aceeași rochiță. Avea mare grijă de rochița ei, iar când mai făcea vreo piruetă parcă ți se topea inima și îți venea să îți dai palme să nu ajungi ca o lumânare topită pe jos. Poți să mă numești o persoană foarte sentimentală, dar cred că trebuie să fii puțin bou (nu îmi cer scuze) să nu te miște cât de puțin lucruri de genul. În ultimele săptămâni de cursuri și eu și alți voluntari am observat o mare îmbunătățire în nivelul ei de engleză, puteam purta conversații mai elaborate cu așa o pitică drăguță și isteață.

Mi-am reamintit că dețin prea multe lucruri și aș trăi chiar mai bine fără jumătate din ele, că trebuie să mă opresc din a mă împiedica de piedici inexistente, scuze și probleme ce ni le facem singuri.

De asemenea, mi-e mai clar ce tip de oameni vreau să am în jurul meu și consider că atunci când “you know your tribe” nu ai de ce să mai faci compromisuri.

Cam asta a fost prima parte din mini-interviul cu Daniela. Mă simt ca și când aș fi răspuns eu, hehehe! :)) Vă doresc un weekend frumos și bun! Ne recitim cu partea a doua săptămâna viitoare!