Am sperat că această pandemie abătută asupra poporului din Grădina Maicii Domnului (ochi dați peste cap, nu-i vedeți, dar ei se rostogolesc de-a dreptul), dar nu numai, să ne ofere o șansă la ceva mai bun. Să ne zguduie un pic din temelii convingerile, obiceiurile, să luăm O PAUZĂ. Să recunoaștem mizeria din jur și să ne promitem să fim mai buni. Să recunoaștem lipsa de educație, să denunțăm corupția și incompetența, și poate să resuscităm țara asta care are multe de oferit. Nu ne-am dorit-o, dar așa a venit, trebuie să ne ocupăm de ea.
Dar nu. Se pare că nu se poate, că nu e suficient. Ne batem joc continuu de noi înșine, și în perioada asta a sărbătorilor cu atât mai mult. Cu toate că mă declar rebelă din fire, îmi este foarte greu să înțeleg nevoia acută de a sărbători colectiv Paștele sau orice altă sărbătoare sau orice alt eveniment printr-un circ comunitar în loc de un ritual intim, dacă asta se cere. Nu știu, are cineva impresia că Dumnezeu se supără că nu mergem să luăm lumină și să cântăm din rărunchi Hristos a înviat? De ce nu putem să ne luăm lumina de la soare sau reflexia de la lună și să ne gândim la ce sacrificii putem face noi (facem deja), dacă tot cinstim pe cineva care chipurile a făcut asta pentru noi?
Dacă s-au stabilit niște reguli de bun-simț, reguli grele pentru unii, care-i fac să-și piardă locul de muncă, iar alții și-au pierdut deja apropiații, de ce să ne batem joc de ele doar pentru că suferă poporul cu televizorul că nu mai e Paștele așa cum a fost anul trecut? De ce nu suntem capabili să respectăm frumos niște nevoi mai mari decât interesul personal și spiritual? De ce ne încăpățânăm să nu ascultăm?!
Îmi pare rău, Iisus nu trebuie să învie pentru nimeni. Gura asta de aer poate fi ca un buton de reset, dacă NOI îl modelăm să fie așa. Paletele de resuscitare. Pentru noi, pentru bunătatea și prietenia dintre noi, pentru onoare și generozitate, dar și responsabilitate. Pentru pământ, pentru natură, că altfel cine o să ne susțină viața în continuare, dincolo de aparatele de ventilație pe care sper să nu fim nevoiți să le folosim?
Covid-19 nu poate să combată prostia, ignoranța, gândirea de turmă, știrile false, profitorii. Dar m-am gândit că poate oferă o oportunitate, o poartă pe care de atâta amar de vreme nu am deschis-o: una în care să nu ne mai fie frică, în viitor, că nu o să avem loc în spitale, sau că liderii care ne conduc nu sunt pregătiți sau nu se gândesc la noi, oamenii de rând. Una în care să nu ne fie frică de faptul că nu avem ce pune de mâncare pe masă, sau că nu avem o masă. Și ideal, mai ales una în care să nu ne mai fie atâta frică irațională de oricine ar fi Dumnezeu. Poate că poarta deja s-a deschis … dar vom păși noi înspre ea?
Ai luat ce aveam eu in minte si suflet si ai scris intr-un articol, deci iti multumesc!
Si eu am crezut ca macar acum conspiratiile si lipsa de educatie vor lasa loc stiintei si respectului, dar am invatat iar lectia pe care o tot primesc de multa vreme, ca nu prea pot schimba mare lucru si tot eu ajung sa fiu jignita de te miri cine.
Simt multa furie in randurile tale, dar si o alta cale de resuscitare. Marturisesc ca eu nu mai am mari sperante.
P.s. Eu nu sunt in Ro. A fost si aici Pastele saptamana trecuta si oamenii au cantat pe la geamuri si si-au aprins singuri lumina, asa cum canta si aplauda si se sustin in fiecare seara de 5 saptamani de cand sunt izolati prin case. E frumos atunci.
in bula mea de prieteni prea putini sunt cei disperati dupa sarbatorit in ‘colectiv’, majoritatea au luat viata ca atare si unii chiar au reusit sa faca ce nu au reusit cu anii: sa se apuce de alergat, sa manance mai atent, sa se roage temeinic si sa tina post, sa slabeasca.
Unii reusesc sa aiba grija de ei. Uite, si cifrele de mortalitate totala au scazut – oare nu fix pt asta?