Povestea izvorului roșu

Povestea de astă seară ( noapte, de fapt ) se numeşte “Povestea izvorului roşu” şi e tot una din preferatele mele. Să vedem despre ce e vorba …

Într`un sat, nu se ştie dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel şi priceput pe nume Şi Tun. În primăvară îşi adusese mireasă, Yu Hua, frumoasă ca o perlă, binefăcută şi neîntrecută la lucru. Şi traiul lor era mai dulcea ca mierea. Şi Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s`a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era nesărată, iar când nu era nici sărată, nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea să o opărească, atunci când nu era, ocăra nora zicând că`i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi aducea mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, o certa că a adus`o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era nemulţumită şi de multe ori îşi bătea nora. Şi Tun era mai mâhnit decât dacă l`ar fi certat şi bătut pe el. Pe vremea aceea, soacrele puteau să`şi bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece.Yu Hua slăbea şi se înnegrea văzând cu ochii. Într`o zi, întorcându`se acasă, Şi Tun o găsi pe Yu Hua plângând amarnic. Privindu`şi bărbatul, Yu Hua îi spuse:
– Şi Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ţine aici.
Cu inima îndurerată, Şi Tun i`a răspuns:
– Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îti face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta !
Auzind aceasta, Yu Hua s`a bucurat nespus de mult. La miezul nopţii, au scos caii din grajd, au încălecat, şi au pornit spre nord-vest.

Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele.” Aşa erau şi cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Şi Tunşi Yu Hua zburau ca vântul pe spinarea lor, neştiind prin câte sate au trecut şi unde au ajuns. La un moment dat, Şi Tun îi spuse calului: „Calule, calule, n`o lua numai pe drumuri de câmpie. Treci şi pe potecuţele de munte mărginite de prăpăstii.” Calul, ca şi când ar fi înţeles vorba tânărului, zbură ca gândul peste coastele muntelui.
La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci. Yu Hua a oftat şi a zis:
– Fiecare pasăre îşi are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul nostru ? La auzul acestor cuvinte, Şi Tun a răspuns râzând:
– Putem să ne odihnim în peşteri sau la umbra copacilor.
Au trecut astfel peste văi învăluite în ceaţă albă, peste creste de munţi înzăpeziţi şi ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăşi:
– Toată viaţa nu`mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine.

Dar fiecare urcuş are şi un coborâş. La răsăritul soarelui, au dat peste o vale şi deodată caii s`au oprit. În faţa lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roşie şi strălucitoare ca razele lunii în nopţile senine. Florile şi iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roşie. Yu Hua a simţit un miros ciudat, care venea ori de la apa izvorului ori de la florile de pe mal. Ea îi spuse lui Şi Tun:
– Să ne odihnim puţin, suntem obosiţi şi noi şi caii !
Şi au descălecat, apropiindu`se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simţit cum i se face sete şi întinzând mâna, a luat în podul palmei o înghiţitură de apă pe care a băut`o. Era mai dulce decât mierea, şi cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât simţea o căldură cuprinzându`i tot corpul. După ce şi`a potolit setea, şi`a ridicat capul şi faţa ei era mai proaspătă decât o floare de piersic. Şi Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze şi tinerii, întorcându`se spre ei, au văzut cum aceştia, care păscuseră din iarba roşie, se îngrăşaseră de strălucea părul pe ei. Neştiind ce să creadă, temându`se şi părându`li`se ciudat în acelaşi timp, au încălecat în grabă şi au pornit`o înainte.
Acum caii alergau şi mai iute şi treceau peste culmile munţilor ca şi când ar fi mers pe drum drept. Şi au călărit aşa până ce munţii nu s`au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.

Într` o seară, au ajuns într`un sătuleţ cu câteva căsuţe în care pâlpâiau luminile opaiţelor. Au descălecat şi au bătut la uşa unei dintre căsuţe. Le`a deschis o bătrână care i`a întrebat:
– După câte văd, sunteţi străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici ?
Yu Hua a răspuns:
– Măicuţă, venim de departe. S`a înnoptat şi`ţi cerem găzduire.
Bătrâna, bucuroasă, a răspuns:
– Eu sunt singură şi dacă vreţi să înnoptaţi la mine veţi dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea de răsărit.
Yu Hua şi Şi Tun s`au bucurat şi au intrat în casă. Bătrâna le`a fiert orez şi supă şi le`a dat să mănânce. Tinerii i`au povestit bătrânei cum au plecat de acasă şi cum, în drumul lor, au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind acestea, bătrâna a izbucnit în lacrimi şi a spus:
– Oh, copii, mă tem că nu veţi mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roşu pe care l`aţi întâlnit vine tocmai din muntele roşu pe care creşte un arţar mare. Apa izvorului musteşte din rădăcinile arţarului. În fiecare an, toamna, când frunzele arţarului se înroşesc, copacul se transformă într`un zgripţuroi cu faţa roşie, care are nişte ochi ca nişte comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră şi zece munţi înalţi. El urcă pe vârful muntelui roşu, de unde pândeşte femeile care beau din apa izvorului şi`şi alege pe cele mai frumoase. După ce se topeşte zăpada, nu numai zgripţuroiul, dar şi nevestele lui se transformă în arţari. Mă tem, fetiţo, că nu vei putea scăpa de mâna lui.

Şi bătrâna plângea, plângea. Auzind`o, Yu Hua s`a speriat cumplit, dar a încercat să o aline:
– Măicuţă dragă, zgripţoroiul nu va putea pune mâna pe mine. Iar Şi Tun a adăugat:
– Măicuţă, fii liniştită, zgripţuroiul cu faţa roşie nu ne va putea despărţi.
Ştergându`şi ochii, bătrâna a spus:
– De când mi`a murit moşul sunt singură, rămâneţi în casa mea şi`o să fim o familie.
Şi Tun şi Yu Hua au rămas în căsuţa bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să`i coasă hainele şi să`i strângă recolta. Şi Tun muncea la cap, iar Yu Hua pregătea mâncarea acasă.
Zilele trecea una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii, şi apropiindu`se toamna, frunza arţarului a început să se înroşească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă, nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele şi se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt scurte. Şi iată că sosi şi clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Şi Tun şi Yu Hua se înapoiaseră acasă. Bătrâna pregătise masa şi de`abia ieşise în curte când, deodată, din văzduh a coborât plutind o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej.

Hehe, partea a doua … mai încolo. 😛 Ce credeţi că se întâmplă ?