Mi`am schimbat look`ul 😀 şi “it feels good, ta na na”. Am modificat și fontu`, acu` folosesc Palatino Linotype, că`mi place. Mă rog, acum va trebui să fac muncă patriotică pe propriile meleaguri ca să refac postările anterioare, dar e ok. Să las, însă, introducerile.
Discutam acum vreo două zile cu o prietenă şi îi povesteam cât de penibil m`am simţit într`o anume zi, când am fost într`un anume loc. ( detaliile nu îşi au rostul aici ) Eu sunt genul de om căruia i se întâmplă de`astea. Despre ce vorbesc ?
A fi sau a nu fi statuie umană. Aceasta este nu întrebarea, ci problema. Când eşti statuie ( şi asta implică să fii singur), şi intri într`un local sau ceva asemănător, aşteptând, eventual, pe cineva, toţi se uită la tine şi uneori vorbesc despre tine, comentează etc. E prea frumos să te ignore, lumea e rea. Tu, statuie fiind, nu poţi face altceva decât să stai şi să înghiţi, pentru că n`ai cu cine să discuţi. Tot locu` e ocupat, n`ai unde să stai decât în picioare, gravitaţia ţinându`te acolo. Te înroşeşti, îţi arunci privirea prin jur, doar doar vezi pe cineva cunoscut de care să te poţi agăţa – asta nu înseamnă că scapi de poziţia penibilă în care te afli. Dacă evenimentul sau persoana pe care o aştepţi nu salvează ziua / seara, ca fetiţele Powerpuff, atunci sentimentul de jenă nu va dispărea. Şi cu viitoarea ocazie, se va repeta, doar ca să te enerveze sau să îţi demonstreze că nu faci parte din cei care se cunosc cu toţi, sau din cei care au o atitudine “cool”. “Toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.” Mie sincer mi se pare oribil. Nu mă puneţi să explic de ce, e prea dureros pentru mine. Nu că eu nu i`aş cunoaşte pe toţi, ştiu o grămadă de lucruri despre fiecare. Dar “toţi” nu mă cunosc pe mine.
Am impresia că vorbesc în dodii, sper să nu fie aşa. Cred că o să fac o categorie nouă “Penibil”, şi o să scriu toate situaţiile de genul ăsta prin care trec. Nu ştiu exact de ce aş persevera în asta, dar în ultimă instanţă … aş sfârşi prin a râde de mine. Vă daţi seama ce gest suprem de sinceritate ? De multe ori am fost întrebată “Care a fost unul din momentele cele mai penibile ale vieţii tale?” şi nu am ştiut să răspund chiar pe loc. Acum însă, le voi ţine evidenţa ! :)) Can`t wait !
Ma gandeam eu ca vei scrie despre asta pe blog :))
In momentul in care apare persoana salvatoare, rasuflu usurata si parca sunt mai incantata ca nicicand sa o vad. :))
Cunosc situatia. Ca toata lumea de altfel. Dar am pentru tine o idee salvatoare ;)… Data viitoare cand trebuie sa te intalnesti cu cineva intr-un loc public, ia-ti castile! Daca stai asa si te uiti in jur, normal ca lumea o sa te ia la ochi. Insa daca asculti muzica la casti de exemplu, o sa pari mai putin strain de loc, sau chiar oarecum cool, cu toate ca poate ti se pare ciudata metoda. La mine functioneaza. Nu plec nicaieri fara casti (‘cause i’m addicted to music, but nevertheless). Dar asa pari ca esti indiferent. Si un om care se foieste de nervozitate va atrage mult mai multa atentie decat unul who doesn’t give a rat’s ass. Trust me ;).
Cel mai nasol e ca te inrosesti. Stii ca te inrosesti si te inrosesti si mai tare. Eu ma intreb doar de ce se inrosesc doar fetele si baietii nu ? Oricum, peste 2 ani nu vei mai avea problema asta. E poate singurul „bine” ce ti-l aduce majoratul…doar ca 2 ani mai tarziu.
@ Niki : problema era ca imi scosesem castile pe care le iau peste tot, dar ar fi fost si mai penibil daca mi le`as fi pus din nou :)))) se mai intampla uneori cand asta nu te poate salva …. sentimentul de penibilitate ramane :)) multumesc, insa, pentru sfat 😀
Ceau soro .