O educație emoțională, dar dincolo de carte

Mi-am dorit să scriu acest articol chiar dacă nu am terminat de citit cartea despre care urmează să povestesc un pic, deoarece subiectul este mai larg decât atât: inteligența emoțională și importanța ei. Bineînțeles că nu sunt psiholog, expert în emoții sau alte cele, perspectiva mea este, ca în majoritatea timpului, de ”om”. 🙂 

Îmi place mult An Emotional Education de Alain de Botton deoarece aduce în discuție ceva ce poate ne este greu să acceptăm că e esențial în dezvoltarea unui om: educația emoțională. Adică, dincolo de mecanismele creierului (despre care citim în alte cărți), omul ne pune în față niște concepte, adresează întrebări și fiecare ne putem lua ce avem nevoie din această carte, pentru că, în sine, cartea nu oferă literalmente educație emoțională. Asta nu se poate deprinde doar dintr-o carte. Eu nu mă consider cea mai cultivată emoțional persoană, încă mă descopăr-redescopăr-accept, dar mi s-a părut util să recomand lectura oricum. 🙂 Eu o citesc în engleză, dar o găsiți și în limba română.

De ce reacționăm într-un fel în unele situații, de ce terapia ajută, cum ne pierdem conexiunea față de ceilalți, de ce e bine să nu ținem îmbuteliate emoțiile ci să le trăim și altele, toate sunt abordate aici. Cartea nu se vrea un ”inspirational self-help bullshit”, scuzați bruschețea, ci o oglindă cât se poate de realistă a ceea ce ne face oameni, nu roboți. Desigur, nu există o rețetă a gestionării emoțiilor, dar abilitățile de a ne cunoaște pe noi înșine și a fi capabili de a relaționa empatic și autentic cu alții ar trebui să fie la fel de valoroase ca și inteligența universal văzută ca ”avantaj”. Spun că nu este o rețetă pentru că emoțiile nu sunt o ecuație matematică, sunt ecuații cu multe necunoscute, cu combinații de n luate câte k și tot așa… 🙂 Fugind de ele nu ajută pe nimeni. 

Mulți oameni, însă aleg conștient să facă asta pentru că ”ain’t nobody got time for this”, dar, de fapt, nu este vorba despre ”time”, ci despre frică sau rușine. Rușine de a asuma o emoție poate mai puțin bună, sau pur și simplu nedorind acceptarea a unui lucru văzut ”rău” despre sine. Lucrurile astea se adună și așa devenim ”fucked up”. Oh vai, ce ”fucked up” suntem. Nu e cool să fii „fucked up” și să pui asta pe un piedestal. Toți suntem răniți într-un fel sau altul. Important e cum afișăm asta și cât de sincer suntem capabili să recunoaștem, să învățăm din greșeli și să fim poate un pic mai buni, atât cu noi, cât și cu cei din jur.

Cartea lui Alain de Botton mi se pare mai degrabă un instrument de folosit spre propria persoană, prin simpla naștere a unor întrebări: Oare… eu cum sunt când …. așa? Oare… fac și eu asta? Simpla deschidere a unor perspective (pentru o minte la fel de deschisă, clar) poate face multe. Asta pentru că nu ne învață nimeni în școală de ce unii sunt bully cu alții sau de ce a fi vulnerabil nu e o rușine. Eu am fost prințesa războinică Xena ani de zile, cu ziduri peste ziduri în jurul meu, și în ultima perioadă mi-am dat seama nu doar cum să-mi trăiesc vulnerabilitatea, dar și să o accept. Plâng uneori la tot felul de lucruri care mă ating sau care sunt profunde (inclusiv de bucurie), sau sunt prea sinceră cu niște abordări…. Dar toate sunt învățate despre mine, în timp. Și prin experiență, discuții oneste cu alții, dar și prin lectură și investigare.

Până la urmă, trăim cu ”noi” tot restul vieții. Mi se pare trist să ajungem să ne încheiem viața fără să știm cine suntem cu adevărat sau să murim cu rușinea-n piept față de cum nu ne-am arătat lumii, că ne-a fost teamă sau nu am știut cum să explorăm neînțelesul din suflet. De aceea cred că unele cărți ca aceasta pot să ne arate un pic câte ceva valoros despre noi înșine. 

Poate ordinea capitolelor din carte nu e una clară și poate părea că ”sare de la una la alta”, dar sincer nu acesta mi se pare lucrul cel mai important, ci efectiv ceea ce îți iei personal din respectivul capitol. Eu am avut o revelație la unul din paragrafe, redau mai jos textul:

The weakness of strength

We may sometimes wonder how certain irritating people have come into our lives. After spending time around them, what dominates our awareness of them is their flaws: how rigid they can be, how muddled, self-righteous, vague or proud. We grow into experts in their deficiencies of character. (…) What we’re seeing are not their faults, pure and simple, but rather the shadow side of things that are genuinely good about them. If we were to write down a list of strengths and then of weaknesses, we’d find that almost everything on the positive side of the ledger could be connected up with something on the negative. (…) We can see easily enough that someone is pedantic and uncompromising; we tend to forget, at moments of crisis, their thoroughness and honesty. We know so much about a person s messiness, we have forgotten their uncommon degree of creative enthusiasm. The very same character trait that we approve of will be inseparable from tendencies we end up regretting.”

The theory of the weakness of strength invites us to be calm and forensic about the most irritating aspects of those we live around. There is no comfort in being told that these aspects are not real or significant. The consolation comes in not viewing them in isolation, in remembering the accompanying trait that redeems them and explains the friendship…(…).”

Și mai am un paragraf frumos de redat și apoi vă las…în emoțiile voastre. 🙂 Dacă v-a plăcut și vouă dați-mi de știre și mai ales spuneți-mi…. voi cum vă cercetați emoțiile? 😀

”The story is a reminder of what kindness demands. We resent others with unhelpful speed when we lack the will to consider the origins of their behaviour. The lion is in terrible pain, but has no capacity to understand what is hurting him and what he might need from others. The lion is all of us when we lack insight into our own distress. The thorn is a troubling, maddening element of our inner lives – a fear, a biting worry, a regret, a sense of guilt, a feeling of humiliation, a strained hope or an agonized appointment that rumbles away powerfully but just out of range of our standard view of ourselves. The art of living is to a large measure dependent on an ability to understand our thorns and explain them with a modicum of grace to others – and, when we are on the other side of the equation, to imagine the thorns of others, even those whose precise locations or dimensions we will never know for certain.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *