Nu așa !

Îi ştiţi pe oamenii aceia care se bagă în seamă ca musca`n lapte, cum zice vorba ? Care pretind că ştiu una şi alta, şi de fapt … niet ? Ei bine, când eram mică şi proastă, într`un anumit moment al vieţii mele destul de jalnice de atunci, m`am aflat într`o asemenea situaţie, penibilă, de altfel.
Era la banchetul clasei a 8`a. Toate bune şi frumoase, până când nu ştiu cine s`a gândit că ar fi “memorabil” ( sau aşa ceva ) să valseze câteva fete cu profesorii bărbaţi care erau acolo, incluzându`i pe directori. (Ne)Mândra de mine, repede repede am insistat să`l iau pe directorul adjunct cu care făceam meditaţii la mate pentru capacitate. Am pretextat că EU îl cunoşteam mai bine decât alte fete, şi EU eram cea mai indicată. Bine, fată.
Trebuie să vă spun că m`am făcut de râs. Descriere: eu înaltă şi cu ceva tocuri. Mă rog, nu eram atât de înaltă pe atunci cum sunt astăzi ( evident – 1,76 ), dar eram cu un cap şi ceva mai înaltă decât directorul adjunct. Arătam ca … Monirineii. Apoi, habar n`aveam să valsez. Nu ştiu ce`a fost în capul meu pe`atunci, probabil ceva “a, e doar 1,2,3, 1,2,3, simplu” şi degeaba a încercat bietu` om să mă facă să învăţ paşii, măcar pentru acel dans. Pe lângă asta, îl călcam pe picioare, vai, cât de oribil şi dureros, şi el suporta fără să`mi spună vreun cuvânt! Mai trăgeam cu ochiul la alte două fete care dansau … una lua cursuri de dansuri de societate şi se vedea asta. Cealaltă se descurca. Mi`a crescut tensiunea, cred, şi sigur m`am înroşit la faţă. Nu eram invidioasă pe ele, nicidecum, mi se pare un sentiment stupid, dar eram supărată pe mine, pentru neghiobia pe care o făcusem. Adică şi ce dacă eu îl cunoşteam pe director ? Din moment ce nu ştiam dansul, trebuia să stau la locul meu, să ştiu unde se termină nasul meu prelung. Oricum, m`am simţit nespus de ruşinată când totul s`a terminat, cu toate că n`a reuşit să strice banchetul per ansamblu. E doar o amintire nu foarte drăguţă din “background`ul” vieţii mele.
Acum vă daţi seama că nu mai fac eu aşa ceva, cu atât mai puţin în public, sau la evenimente. Astăzi mă uit urât la cei care fac asta, şi îi apostrofez. Nu e doar penibil, să trecem peste, dar dup`aia toti te vor lua peste picior şi, posibil, te vor ignora pe viitor, pentru că te dai drept priceput la ceva ( aici generalizez ) şi de fapt nu eşti. Mai bine stai cuminte în banca ta, te uiţi, înveţi, şi apoi, dacă te simţi în măsură, încerci. Probabil că m`am simţit extrem de “în măsură” să dansez atunci, dar în aceste momente nu îmi creează o plăcere deosebită.
Totuşi, faptele se întâmplă cu un scop şi bănuiesc că e mai ok că s`a întâmplat demult, când nu prea avea importanţă, decât să se fi petrecut recent, când prezenţa mea în anumite locuri contează. Şi ce mai contează e că am învăţat din asta. 🙂 Mă bucur mereu când învăţ ceva, indiferent că e nou în cultura mea generală, sau e din experienţă personală. În fine, asta am învăţat`o aproape imediat, dar mi`am amintit`o acum aşa … dulce-amărui. Prin urmare, nu încercaţi asta … bine, acasă puteţi, că sunteţi acasă, dar nu altundeva. Nu`i frumos, măi!