LPM 2011

ÎN SFÂRȘIT, să vă povestesc „puțin și pe scurt” ( așa îmi stă mie în fire :)) ) cum a fost la „Local Planning Pirate ( tema conferinței ;)) ) Meeting” ( LPM ) = Herculane+camping. Știu că a trecut o săptămână de când m-am întors, dar mna. Deci …

Am plecat la 5 din Timișoara și am ajuns la Herculane pe la 8 și ceva, dacă bine îmi amintesc. Ne-am cazat la hotelul ”Hercules”. :)) Mda, cică hotel de 2 stele. Cred că 2 stele erau pe vremea lui Ceașcă. Așa un hotel comunist … vai, dragii mei, nici nu știu cum să-l descriu. Comunist cred că spune totul. Totuși, după 2 zile petrecute acolo, am ajuns la ideea că se putea și mai rău, adică aveam baie cu apă caldă ( deși doar la anumite ore ) și un loc de dormit decent, fără gândaci și alte cele. Dup-aia am făcut o plimbare prin Herculane, cât am reușit, până aveam plenara de deschidere. Concluzia la care am ajuns după plimbare a fost că Băile Herculane e o stațiune în paragină, neexploatată la potențialul său maxim, ceea ce e foarte păcat, pentru că zona e frumoasă și se merită. Oricum majoritatea turiștilor din hotelul nostru era moși și babe, veniți la ”băi”. :))) Mna, ce să mai zic. Dacă s-ar investi în stațiunea asta, ar fi una din cele mai faine stațiuni din regiunea de Vest, dar cum nimeni nu face nimic, o să așteptăm, probabil, să ruginească tot ( acuma e pe jumătate ruginită ) și să se destrame toate clădirile care au potențial ( arhitectură foarte frumoasă, adică ).

Detalii concrete despre conferință nu voi da, căci sunt irelevante pentru voi, dar sper să iasă proiecte faine pentru perioada următoare. Să știți însă că noi ca membri ai organizației AIESEC Timișoara ne-am apropiat mai bine, ne-am distrat foarte fain, am dansat o grămadă și ne-am ”jucat” ( pedepse + drinking games ) mult. Duminică după-masa am plecat înspre camping, la vreo 40 de km de Herculane. Mi-a plăcut că o parte din internaționalii pe care îi avem în local momentan au venit cu noi, probabil că n-au mai fost în viața lor la așa camping. :)) Au cărat un ditamai buștean băieții pentru focul de tabără în timp ce noi ridicam corturile. Eu n-am avut cort și nici prietena mea Emilia, pe care am tot tras-o după mine, așa că am ochit un cort mai șmecher așa, care-mi părea mie … șmecher. :)) Aparținea unui tip ( Claudiu ) și chiar era foarte tare cortul, încăpător și .. verde. :)) Nu mult după instalare, ne-am dus la râu ( Cerna ) în apropiere. Unii au făcut baie – eu nu, pentru că n-aveam nici costum de baie, apa era prea rece și știți deja că habar n-am să înot. În timpul acesta, 3 băieți au montat tirolianaaaa. 😀 Ce e tiroliana ? O tehnică alpină ( mă rog, nu atât de alpină ) ce presupune traversarea, cu ajutorul unei corzi, o zonă de prăpastie sau abrupt sau de râu, dintr-o parte în alta. Noi n-am avut cine știe ce înălțime sau distanță, dar tot a fost ceva, mai ales că, gândiți-vă, a fost prima dată în viața mea când era pe cale să încerc asta! Bineînțeles că, mare amatoare de sporturi extreme niciodată încercate :)), m-am dat și eu și o să mă mai dau oricând am ocazia – sper la ceva mai mult, mai înalt și mai lung ca distanță, dar tot se pune ca dorință îndeplinită. Când ne-am întors în tabără am stat la focul de tabără, ( cerul era … superb ) unii au mâncat ( ca sparții, aș putea zice :)) ), apoi ne-am mai jucat diverse și eu cu Emilia am mers la culcare pe la ora 3 jumătate, cei rămași au mai stat. Am mai povestit noi în cort și am murit de râs, deci pe la 4 am și adormit.  

( cortul verde e în dreapta pozelor :)) ) 

A fost interesant să dorm în cort, nu îmi amintesc să o mai fi făcut până acum … în rulotă am dormit, dar cort nu cred. N-am întâlnit vipere, urși, gândaci sau alte cele, deci vă dați seama, chiar a fost în regulă. A doua zi dimineață, adică luni, am plănuit să mergem la o cascadă din apropiere, Vânturătoarea pe numele ei. Buuun. Ce se gândește DEȘTEAPTA de Anca ? E o cascadă, deci apă, deci duș în natură, deci să-mi iau eu o rochie, că și-așa e cald afară, se va usca pe mine cât ai zice pește după ce ies de sub cascadă. Auziți, știți ce ? Cred că am văzut prea multe filme. :))) Dar să ajung acolo. Mna, am mers noi pe autostradă, foarte frumos, apoi am cotit la un moment dat și pe lângă niște case așezate pe o colină, am început să urcăm. Cam abrupt. Pietre, rădăcini de copaci, pământ alunecos pe alocuri. Eu – neobișnuită și în rochie. La început n-a fost mare lucru, dar drumul nu se mai termina și tot urca ( evident ). Trebuia să am grijă la rochie, că deh, flutura, și oricât de dezinhibată sunt, mi-e jenă, totuși … na. Cum îmi scrântisem degetul mare de la piciorul stâng la Herculane, pe scări ( pentru că sunt o împiedicată, trebuie să recunoaștem asta ), era umflat și vânăt și nu puteam călca așa cum trebuie pe el .. îl forțam foarte mult ca să pot urca. Nu știu cum să vă explic în cuvinte abrupțimea :)))) urcării. Mai o piatră aici, mai alunecă aici, mai … groaznic și foarte dezechilibrat. Am rămas ultima și am crezut că-mi dau o parte din duh pe drum. Eu hiperbolizez acum, pentru că eram prea concentrată pe alte lucruri care mă deranjau ( sete, căldură, picior, rochie și în final, supraviețuire ) ca să înaintez cum trebuie și oricum, repet, nu sunt obișnuită cu asemenea urcări, nu urc în fiecare zi pe munte, că nu-s Heidi. Mi-ar plăcea să fiu, dar nu-s. :)) Așa deci am rămas ultima, noroc cu Diana ( Vicepreședinte Projects ) care a rămas cu mine și o luase înaintea mea. Mă încuraja ea cât putea, săraca, dar eu eram într-o stare în care nimic nu mă putea determina să urc în continuare, decât, eventual, tot eu. De multe ori mi-am zis că gata, eu mă opresc, că eu nu mai sunt în stare să urc, m-am blocat pe alocuri, îmi venea să plâng, muream de sete, eram în rochie, eram transpirată ca un porc – și mă deranjează enorm când sunt transpirată – mă durea piciorul, îmi era frică să nu alunec … ce să vă zic, m-am gândit că urcarea e proiectul meu GROW din toamnă și bănuiesc că așa m-am automotivat. Plus că nu era să renunț la 80% din drum, ce naiba! Anca nu renunță! Anca pare că vrea să renunțe, dar e doar o iluzie. Într-un final, AM AJUNS! Trebuie să spun că priveliștea a meritat. Cât despre cascadă …

Ați reținut partea cu prea multe filme, nu ? No, eu îmi imaginam tone de apă rece și binefăcătoare căzând de undeva și formând un lac … Mda. :)) Vânturătoarea este o cascadă ratată, aș zice, dar fără să o jignesc. Iar asta pentru că nu cade foarte multă apă și oricum mare parte se scurge pe stâncile de acolo. M-am lipit de stânci să mă ud și eu oțără, dar fără prea multă reușită, deci nu m-am ”spălat” cum trebuie. Dup-aia stai, nană, la soare, să te încălzești. Vreo jumătate de oră am stat acolo și apoi … haida la coborâre! Și aici vreau să-i mulțumesc lui Călin că m-a ajutat să ajung jos, pentru că dacă n-ar fi fost el, nu cred că aș fi reușit ( în timp util ). Nu știu cum a avut răbdare săracul băiat, cred și eu că eram enervantă când îi tot ziceam stai Călin, nu, nu mă ajuta, ba da, dă-mi mâna, vai, nu pot să cobor, nu pot să cobor, aluneeec și din astea – credeți-mă că nu mai aveam nervi ( băusem apă la cascadă și ghiciți ce, la factorul de stres s-a adăugat și nevoia acută de urinare ), tot ce doream era un loc drept și sigur. :)))) Încântarea mea s-a produs, de fapt, jos, când am realizat că pentru mine personal, drumul ăsta a fost o provocare fizică și psihică pe care am parcurs-o cu bine. Dup-aia ne-am strâns bagajele și am făcut drumuri cu mașina până în Herculane, unde am luat trenul. Și am ajuns acasă. 😛 

Așadar, ați înțeles: a fost o conferință foarte frumoasă, la care nu regret nici un moment că am ales să particip, și țin astfel să-i felicit și pe organizatori pentru că au fost aproape perfecți. 🙂 Facilitatorii și chair-ul asemeni. Vă dați seama că nu v-am zis tot, darrrr fiți siguri că i had the time of my life. 😀 Unul din multele ce-au fost și ce vor urma. Și acuma alte poze.

( în stânga, dansam Roll Call-ul AIESEC România – Danza Kuduro , și în dreapta tocmai prezentase grupa mea schița proiectului Cultural Mix ) 

( în stânga dansam tot localul, pedeapsă, pe melodia Call on me, a lui Eric Prydz, trebuind să urmăm mișcările din videoclip :)))) și în dreapta ne-am pus amprenta pe ”Sfântul Graal” – planificarea pe 1 an, cam ce vrem să facem în organizație )