Frică de ce ?

Și acum, revenită serios pe treabă, să ne ocupăm de lucruri mai ”abstracte”. :)) Am observat, de-a lungul timpului, că oamenilor le e frică de exprimare. Hai să nu vorbim de sentimente acum, că e discuție lungă. Mă refer îndeosebi la exprimatul opiniilor sincere, când se cere.

Nu pot să înțeleg de ce, atunci când express este dorită onestitatea, oamenii mint. De ce să le fie frică ?

M-am gândit că poate le este teamă să nu rănească persoana/persoanele în cauză. Problema este că deja cerând o părere sinceră, se implică ”neconcordanța reciprocității”, așadar … teamă de unde ? Mai ales că întotdeauna poți îmbrăca frumos cuvintele mai dure, pentru a transmite același mesaj. Ca să nu mai zic de amabilitatea tonului și de buna intenție a sfatului acordat/părerii obiective.

Nu știu, e o lipsă, o neobișnuință care face lucrurile să stagneze și induce imagini greșite. De la o simplă, banală!!! întrebare ”Îți place ?”, un răspuns ( la fel de banal – da sau nu ) mascat e capabil să distrugă tot. Iar asta se întâmplă atât în prietenii, cât și cu străini. De ce vrem să fim nesinceri când trebuie să fim sinceri ? E așa de greu să ne supunem ”regulii spontane a sincerității” ?

Și extind problema la nivelul exprimării în general. Pui o întrebare și lumii îi e frică să răspundă la ea. Lumii îi e frică să spună ce gândește. De cele mai multe ori neagă, deși în fond, aprobă. Și viceversa. Ne-am născut oameni ca să comunicăm, că altfel, am fi fost animale și totul ar fi fost uber frumos. De ce comunicarea e o constantă dilemă practică ?

Do not fear to be eccentric in opinion, for every opinion now accepted was once eccentric.”

7 comentarii

  1. Hai să-ţi zic o treabă. Sunt o persoană exagerat de sinceră. Uneori nici nu gândesc înainte să vorbesc… Din cauza asta însă am avut multe conflicte, prieteni supăraţi pe mine, semi-certuri (adică din alea cu supărări dar fără urlete). Acum stau şi mă gândesc, se merită să spun ce gândesc (chiar dacă mi se cere sau nu părerea) sau mai bine tac şi stau în banca mea? Se merită să-mi creez probleme inutile când şi-aşa am destule pe cap? Sincer, eu nu cred. Nici nu mint, dar nici nu prea îmi mai expun părerile în anumite situaţii.

    1. Nu înțeleg de ce, dacă le spui frumos și dacă îți sunt prieteni … se creează conflicte. Poate că ar trebui să fii doar sinceră și să te limitezi la cazuri în care să-ți spui părerea la cerere, ca să nu se supere supărăcioșii ăștia de oameni atât de mult.

  2. Ei, aici nu e asa simplu. Desi e un cliseu, inca suntem cu „greaua mostenire”. Noi romanii nu suntem oameni veseli, saritori si nici nu avem un fel natural de a fi. Asta la modul general, ca peste tot mai exista si exceptii.
    Cat despre acea mostenire, a fost un regim care a terorizat lumea doar la inceput, pana oamenii au invatat sa se terorizeze unii pe altii. E greu de imaginat ca nu puteai discuta orice cu prieteni sau colegi de serviciu, ca nu puteai arunca o gluma nevinovata sau ca langa tine existau acei turnatori. Dincolo de povesti, acei informatori chiar existau. Da, erau oamenii care isi notau diverse lucruri despre tine si le trimiteau mai departe. Normal, nu interesa pe nimeni ce face x la serviciu, dar simplul fapt ca erai urmarit si nu stiai de cine si de ce era o povara. Da, astea sunt vremuri demult apuse, dar educatia pe care am avut-o si pe care o oferim copiilor pastreaza urme de indoiala, circumspectie si grija. Nu stim inca sa fim deschisi, sinceri, nu stim sa fim responsabili si ne intrebam tot timpul ce va fi maine. Chiar daca cei mai tineri nu mai stiu ce era in 1960 iar parintii au reusit sa-i fereasca de o ideologie deplasata e posibil sa fi dezvoltat si ei la ranul lor diverse scuturi. Cu timpul va fi mai bine. Acum sunt vremuri in care experimentam partea ieftina a occidentului, pentru ca altfel nu am sti ca e gresit. Nu putem la nivel national sa intlegem greselile celorlalti si sa nu le repetam.
    Am vazut in alte tari zambetele discrete si sincere ale oamenilor pe care ii priveai, am vazut cat de degajati sunt cand stau langa tine si am vazut cum incearca sa comunice sau sa intre in vorba. Au un stil natural prin care iti cauta privirea si prin care iti atrag atentia. Probabil vom putea atinge si noi standardele alea la un moment dat.

  3. Asta-mi aduce aminte de problema pe care o puneam cu „prefacutul”.
    Dincolo de unele limite rezonabile pe care trebuie sa le respectam in exprimarea unei opinii, cred ca oamenii 2 chestii fac perfect, le-a devenit a doua natura: 1. joaca roluri (si, in consecinta, nu reactioneaza decat acolo unde, acolo cand si in acea maniera prin care li se satisface rolul). 2. pur si simplu nu le mai pasa (pentru ca sa-ti lasi prietena sa arate ca dracu, doar pentru ca nu-i poti zice adevarul-adica faptul ca pare ridicola- doar ca sa nu o jignesti, nu accept. Si acesta e un exemplu banal.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.