De câte ori ați auzit această expresie? Vă spun eu: nu vă mai amintiți, posibil pentru că erați prea mici când vi se spunea să nu vorbiți la masă. Cel puțin asta era o vorbă pe care o percutam des de la părinții mei sau bunici, și în fața căreia n-aveai ce să mai răspunzi. La masă nu se vorbește și gata, dacă vrei să vorbești, du-te la butic sau la vecini, sau cumpără-ți bilet să stai la rând ca să poți zice și tu ceva. Era de necontestat. Nici musca n-avea voie să vorbească. Hmmm stai..
Eram la masă cu mama într-una din aceste zile, și mi-am adus aminte despre zicală. Și m-am amuzat deoarece acum pentru mine înseamnă altceva și nu știu neapărat cât de bine e.
Când eram mică, motivul folcloric pentru care nu se vorbea la masă era pentru că ”te vei mărita cu un bețivan” (asta era valabil și pentru ”la masă nu se cântă”) sau ceva de genul acesta. Desigur, de frica măritișului cu un alcoolic, tăceam chitic. O a doua cauză pentru care nu trebuia să fac acest lucru era deoarece e urât să vorbești cu gura plină. Bine, asta chiar e.
Probabil cumva mi s-a implantat în creier obiceiul de a nu fi vorbăreață când mănânc, și deși pare-se e o activitate foarte socială, pentru mine a devenit un lucru necesar ”supraviețuirii”. Mai explicit, nu stau la taclale: îmi consum porția și m-am ridicat. Nu stau la povești, nu stau să râd, să ”pierd timpul” – maxim ce pot face e să ascult. Uneori mă chinui de-a dreptul să fac asta. Mai ales când mă gândesc că în Liban a lua masa este o chestie … aproape de ritual. Imaginați-vă ce anti-socială trebuia să NU FIU.
*dar îmi place să îmi fac poze cu ce mănânc, ador asta, așa că v-am și pus câteva exemple:P (să știți că sunt cam low disclosure și nu le-am făcut foarte publice, dar le pun pentru această postare, să fie mai interesante un pic)
DAR cât eram cu mama mi-am dat seama, de fapt, de ce la masă nu se vorbește. Nu se vorbește pentru că n-ai timp. Mâncarea e atât de bună încât nu te poți gândi decât la ea. Cum se topește în gură, cum vrei doar să o savurezi. Cuvintele n-au loc să iasă decât pentru aprecierea mâncării. Asta pățisem eu la prânzul cu mama, deși niciodată nu m-am gândit la asta. (mama mea gătește superbine, ca și mama voastră, de altfel – ce copil nu e subiectiv? dar mama mea chiar gătește superbine :)) )
Acum ce să vă spun? Încerc să-mi educ abilitățile sociale ca să se extindă și asupra prânzului/cinei luate împreună cu alți oameni, să măresc acel ”maximul pe care-l pot face”. Să transform ”la masă nu vorbesc”. Că nu e nu pot, e nu vreau, nu? 😀 Și o metodă bună de a face asta e să mă bucur de gustul mâncării cât de mult pot. Un fel de ”good food, good life”. Împușc astfel 2 iepuri dintr-odată: stau mai mult la masă și șansele ca și eu să zic ceva sunt mai mari. Problema e că nu mereu degust cine știe ce mâncare bună, dar deja cer prea multe.
Mi se pare foarte interesant cum, când mă simt responsabilă de a organiza masa sau în fine, când de exemplu eram în AIESEC și eram Președinte, (deci având responsabilitatea de ”leadership”) stăteam la masă cu membrii mei, cu echipa mea, nici o treabă. Vorbele ieșeau singure, de plăcere. Acum că nu mai conduc pe nimeni … mai complicat. Nu înțeleg încă pe deplin de ce mi se schimbă atitudinea în funcție de cât de responsabilă mă simt, dar e clar că o masă pentru mine acum reprezintă foarte mult o ”utilitate”, și nu neapărat o ocazie de a socializa. Diferențiez linia între a aprecia mâncarea și a-mi lua timp să mă bucur de ea, și a vorbi cu oamenii când fac asta.
Ciudat, în orice caz. Cred că de când mi-am dat seama că nu lâncezesc cu mâncarea pentru că mi se pare o pierdere de timp, comparat cu ”să stau totuși la povești cu oamenii” am făcut mici progrese. Drumul e lung, și voi continua să explorez această mică aversiune pentru a nu fi eficientă la masă. 🙂
Hihi, drăguț că te gândești (și) la chestii din astea. Nu o știam pe aia cu măritișul cu un alcoolic :)) În principiu, la noi era că nu-i frumos să vorbești cu gura plină, să îți vadă toți mâncarea amestecată prin gură etc. La un moment dat, a binevoit unchiul meu să îmi explice și faptul că nu-i sănătos, că poți inspira aer incorect și te poți îneca + îngreunezi treaba sistemului digestiv. Na, aia avea sens 🙂
Eu sunt încă așa cum erai și tu, mi se pare chestie de supraviețuire, mănânci și atât. Plus că eu mănânc foarte încet comparativ cu toți cunoscuții și prietenii mei, iar dacă mai stau să și vorbesc… :))
În ultima perioadă însă… mai luăm masa împreună la birou, în bucătărie, încercăm să ne sincronizăm toți și parcă simt și eu că e plăcut așa, ca un mic ritual de conectare între noi și deconectare de altele 🙂
Ai noroc, cred, cu faptul că mănânci încet – eu n-am răbdare. Adică nu înfulec mâncarea, o pot savura pe îndelete chiar, doar că și așa, tot termin rapid. :)) Trebuie să lucrez la a mai vorbi în timp ce mănânc, ca să treacă timpul – nu în timp ce mestec, desigur.