Ce-ai făcut, Humbert Humbert?

Lolita Vladimir NabokovOricât de cititoare aș fi eu, sunt unele cărți ca niște medicamente rele pe care abia le poți înghiți. Pentru mine, așa a fost Lolita lui Nabokov. Dar pentru că vreau să scriu mai multe despre cărțile pe care le citesc, bune sau rele, n-am de ales decât a încerca mediocru să-mi redau apatia față de această operă. O consider operă pentru că, oricât de ”tabu” e considerat subiectul, se remarcă stilul literar al lui Nabokov – judecând, deci, cât se poate de obiectiv în afara temei literare. Astfel, din categoria ”O dată în viață”, cred că trebuie să existe și astfel de scriituri.

Doresc să reiterez ideea că recenziile sunt absolut amatoare, ca și cele de film, pe alocuri. Caut să fiu mai bună, desigur, și să învăț să apreciez mai profund și mai critic arta, dar în primul rând ceea ce caut este să exprim ce sentimente îmi inspiră și ce gânduri îmi provoacă, să fie o invitație la discuție – vechiul format al recenziilor nu mă mai mulțumește neapărat. Prefer să explorez un pic alte întrebări – este suficient de puternic, sau e slab? ”Lolita” nu e un roman slab, dar e greoi. Când mai scriam și eu texte literare sau pentru concursuri etc. mi se spunea să mai tai din fraze, să nu lungesc atât de mult. Bine că eu voiam să fiu Nabokov-a și nu m-ați lăsat?! Asta cu referire la multiplele și lungile descrieri prezente în roman.

Dacă trecem peste acestea, care deseori sunt totuși savuroase și pline de culoare, dăm peste un dialog dublu: odată dialogul autorului cu noi, audiența, pe care o consideră iertătoare față de faptele sale, și dialogul desigur între personaje. Mereu mi-au plăcut cărțile cu dialog către audiență, căci face totul mult mai personal (mă uit aici cu ochi drăgăstoși spre Dostoievski, care are un har nemaipomenit de a crea o adevărată conversație în scris) și îndulcește poate sentința pe care noi cititorii o dăm la final. 

Nu mi-e milă de suferința lui Humbert Humbert. El suferă de la început până la sfârșit, din varii motive. În primul – pentru că își dă seama că e obsedat de ”nimfete” și nu are cum să-și împlinească dorințele și deci societatea îl va judeca neîndoit. Apoi pentru că se îndrăgostește de Lolita și ea îi mănâncă zilele prin comportamentul ei … de copilă. Moartea mamei Lolitei. Frământarea de planuri pentru ce va urma. Dăruirea venită dintr-o nevoie a copilei față de o figură părintească și vinovăția constantă cu care Humbert trăia (știa că e greșit, dar nu simțea asta) Oare Freud ce-ar fi zis săracul citind acest roman? O să o trec la întrebările interesante pe care le-aș adresa vreodată în Rai. Suferința continuă prin gelozia constantă și nesiguranța iubirii fetei. Aici părerea mea este că Lolita știa că nu are de ales – ori se va lăsa silită, ori va mima o oarecare plăcere. Humbert n-ar fi silit-o niciodată, dar ar fi găsit el metode… Alte gânduri sumbre când trebuie să recurgă la pedepse și răsplate pentru a face dragoste cu Lolita. Disperarea și totuși acceptarea dispariției copilei. Tragedia de a o revedea ani mai târziu. Neputința de a o avea din nou. Toate acestea îl înnebunesc treptat pe Humbert, deși reușește să-și păstreze luciditatea măcar parțial. Măcar cât să ne spună că vom citi acest roman ”în primii ani ai mileniului trei, presupun (1935 + optzeci sau nouăzeci de ani; să-ți dea Domnul viață lungă, dragostea mea)” – așadar, în 2015, 80 de ani. 

Subiectul mi-a displăcut și nu aș reciti cartea nicidecum. Nabokov încearcă să fie discret și cu scenele erotice, mascându-le sub metafore inocente, fără să pară prea pornografic – deși poate unii susțin că e pornografic, nu e. E un roman pedofilic și posibil, într-un mod ciudat, romantic. Mare parte din firul acțiunii se deplasează greu înspre punctul culminant, nu doar din cauza bogatelor descrieri, dar și pentru că acțiunea e de fapt o constantă contemplare a nimfetelor și în special a uneia: Lolita. Înspre ultimele 30% din pagini m-am simțit un pic mai antrenată în ”ceva se petrece”. Astfel și sentimentele de apatie care m-au ținut de la început s-au mai asezonat un pic. Lolita nu este o carte oribilă, dar necesită un exercițiu mintal destul de provocator. Nu o recomand îndeosebi, dar pentru o diversificare a paletei de povești pe care le citim … bănuiesc că merită o încercare.

Stilul libertin și ”eu fac ce vreau” al personajelor și al cărții în ansamblu oferă și o critică a anilor 40 din America. Nabokov povestește că și-a construit mai multe lumi, cea franceză, cea rusă, și, folosind o limbă de mâna a doua – engleza – a redat-o și pe cea americană. Tot el consideră că ”Lolita” nu are morală. Dacă e să o luăm așa, în societatea de azi nu are morală categoric, nu e moral nimic din ce citim în ea. Poate morala cealaltă se învârte în jurul obsesiei, în jurul dorinței … eu încă nu am reușit să o găsesc. 🙂

Există și 2 ecranizări ale romanului, una aparținându-i lui Stanley Kubrick, și a doua, mai târzie, lui Adrian Lyne – eu alegând să o vizionez pe cea din urmă, cu Jeremy Irons, cu toate că Nabokov a lucrat cu Kubrick pentru producția din 1962. Ediția din 1997 îi face dreptate cărții – cum e cartea, așa e filmul. Lolita e la fel de enervantă în film ca și în carte – da, e doar un copil, însă un copil extrem de răsfățat, produsul patetic al unei îngrijiri părintești lipsă. Și cu toate acestea, reușește să stârnească o lacrimă sau o fărâmă de milă pe alocuri… În fine, filmul e fidel cărții și mă bucur totuși că l-am văzut.

lolita

O să vă las cu câteva pasaje descriptive, ca să vedeți frumusețea și imaginația lui Nabokov în potrivirea fotografică, dar și câteva citate mai romanticoase. Aș fi curioasă ce impresie v-a lăsat, desigur. Eu una nu aprob. Mi se pare revoltător, trist, grotesc. Întrebările de etică și moralitate se ivesc la fiecare pas – lăsând la o parte puritanismul, eu am luat-o ca pe o provocare. Cum credeți că a fost lăsat spre publicare un astfel de roman acum 60 de ani și ce credeți că s-a schimbat în percepția asupra lui azi, în 2015? 

Mai cred că, până la urmă, toți avem monștrii noștri. Nabokov doar a expus unul din ei, în mod foarte real și autentic. Nu îți cere să-l înțelegi. Ci să-l iei așa cum e.

”Vreau să zic … Își căuta cuvintele. I le-am suplinit mintal (”El mi-a frânt inima. Tu mi-ai distrus, pur și simplu, viața”).”

”Am poposit în umila ospătărie Eat. Văd și acum inevitabilul cap de cerb (pe cantul interior al ochiului, păstrând dâra întunecată a unei lacrimi lungi), ilustratele umoristice de tipul ”Kurort” (ce aveau să apară mult mai târziu), cercurile oaspeților trase într-o țeapă, centurile de salvare, ochelarii de soare, reclamele minunatelor înghețate cu fructe, jumătatea de prăjitură de ciocolată sub clopotul de sticlă și roiul de muște oribile și experte care bântuia în zigzag peste stratul lipicios de zahăr de pe taraba mizerabilă. Am explorat numeroasele categorii de localuri poposind când și când într-un restaurant de lux, cu lumânări discrete, fețe de masă și șervețele penibile, chelneri stupizi (foști ocnași sau studenți) admirând spinarea murgă a unei actrițe de cinema, sprâncenele negre ale bărbatului ei de ocazie și orchestra de malagambiști cu trompete.”

”Căsuța noastră se înălța pe coasta împădurită a unui deal și de la fereastră se vedea cum drumul coboară șerpuit și apoi se întinde drept printre două rânduri de castani, asemenea cărării care desparte părul, (…). Se distingeau o fată-spiriduș pe o bicicletă-insectă și un câine cam voluminos prin comparație, se vedeau la fel de limpede ca pelerinii și catârii care șerpuiau urcând drumurile galbene ca de ceară din vechile picturi cu dealurile albastre și mici oameni roșii.”

”În Kasbeam, un frizer foarte bătrân m-a tuns foarte prost: sporovăia întruna despre un fiu baschetbalist și la fiecare consoană explozivă mă scuipa pe ceafă și din când în când își ștergea ochelarii pe șervetul înfășurat la gâtul meu…”

”..și eu priveam, o priveam și am înțeles clar, așa cum știu că o să mor, că o iubeam cum nu iubisem nimic din ceea ce văzusem sau imaginasem pe pământ sau sperasem să întâlnesc altundeva.”

0 comentarii

  1. Nu am citit Lolita și recunosc faptul că nici nu prea mă atrage. Poate din motive similare celor pe care le-ai prezentat tu pe-aici, din cauza temei abordate. Cred că geniul unor scriitori constă în a te face să empatizezi cu niște personaje pe care, altfel, nu ai putea și nici nu ai vrea să le înțelegi. Sau să te revolte. Atât timp cât simți ceva și se răscolește ceva prin tine, e oarecum ok 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.