La bine și la … bine?

La ”rău”, mai puțin. 🙂 Ce mă aduce azi asupra subiectului ”la bine și la rău” e reflecția mea asupra unor evenimente, comportamente, atitudini din ultimele câteva săptămâni, și poate și aflate în mintea mea de ceva vreme. Doi oameni promit, într-adevăr, în ziua nunții, să fie alături unul de celălalt și la bine, și la rău, ”for better or worse, in sickness or in health”, cum s-ar spune în engleză. Dar … conceptul acesta transcende căsătoria.

”La bine și la rău” se aplică tuturor relațiilor pe care le construim cu oamenii din jurul nostru, cei mai importanți, în orice caz. Viața nu e poate foarte grea, sau nu e un determinism necontrolabil într-o oarecare măsură (în opinia mea), dar vine cu foarte multe provocări, obstacole, greutăți neașteptate câteodată. Iar când e bine, totul e lapte și miere, nu-i așa? Căci e o stare de euforie orbitoare ce adună în jur oameni care vor și ei parte din fericire. Când e greu însă … unii fug.

Nu-i nimic rău în sine în a fugi – cred că avem dreptul să ne depărtăm de situații și oameni pe care nu îi vrem în viața noastră, din varii motive, că nu are sens să mai lupți sau e prea târziu (credeți-mă… uneori chiar e prea târziu). Aș prefera să mă refer aici la cazurile mai puțin extreme (e.g. violența), și să punctez simplu greutăți zilnice pe care le întâlnesc oamenii, care ori li se întâmplă, ori ei le cauzează (din inconștiență, iresponsabilitate etc.). În asemenea momente se cam scutură fundația relațiilor construite – dacă e solidă, va rămâne, dacă nu, va pleca. E ușor să pleci, să ignori, să nu îți asumi responsabilitatea, să învinuiești, să arăți cu degetul, să pierzi încrederea, respectul. 

Oamenii greșesc mereu, și ei știu asta pe propria piele, unii mai mult ca alții. Nu au nevoie de alții din jur care să le scoată ochii, să îi târască prin noroi, și să le facă o statuie pe care toți să o urineze la colțuri. Cred că nu e nimic mai chinuitor decât să te învinovățești continuu pentru diverse lucruri; oamenii sunt cei mai aspri judecători ai persoanei lor, ai eșecurilor, dezamăgirilor lor. Și atunci? Ce-ar fi să … rămânem? Să ne oferim umărul, nu vorba grea, să oferim un zâmbet, un alint, nu tăcere? Așa ne-am trata mama, tatăl, sora, fratele, dacă s-ar afla într-o situație nefericită? Scuipându-i, uitându-i, fiindu-ne scârbă, chiar? Unde e iubirea, vorba melodiei? 🙂

Oamenii atunci au cel mai mare nevoie de noi – când le e ”rău”, nu doar la bine. La bine toți știm să fim prieteni, soți, soții, familie. Invers, nu prea. Încurajare, nu reproș. Nu înseamnă să nu avem un ochi critic, asta e o altă poveste. Dar e altceva când biciuim un om cu vorbele sau atitudinea, și alta când încercăm să-l ajutăm să fie mai bine, mai bun. Cu totul altfel când noi înșine suntem acolo, în mijlocul greului, și oamenii ne sunt alături, ne oferă ajutor. Nu e reconfortant să privești în ochi pe cineva care are încă încredere în tine?

Dacă trec dincolo de relațiile personale și mă uit la noi ca oameni, sau ca români, suntem foarte neloiali. Asta e o părere influențată recent de valurile de comentarii asupra reprezentării românilor la J.O. și la ocara aruncată cu atâta ușurință asupra lor. Avem niște standarde atât de imposibile pentru unii oameni, încât atunci când nu reușesc să facă ce ”pretindem” (fără vreun drept) de la ei, avem pumnul umplut cu rahat, gata să-l aruncăm. Nu știm să fim împreună decât la bine, așa-zis uniți decât la petreceri, băutură, bani, fericire iluzorie, temporară – dar la greu, sau la rău, avem mereu arma pregătită. Păcat.

Revin, însă, la noi, căci de la noi pornește tot, dinăuntru, și așa se construiește tot la o scară largă. Indiferent că suntem ”victimele”, sau cei care privesc victimele, nu merităm să ne tratăm totuși unii pe alții, apropiați ori ba, cu mai multă bunătate, compasiune, și încurajare? Să alegem să rămânem la greu, nu să dezertăm bătăliile așa repede, să fim poate mai empatici? Dacă nu ne înconjurăm de oameni pentru care putem fi un suport, și care sunt cu adevărat acolo la 3 dimineața când îi chemi…. dacă nu putem fi vulnerabili fără a fi judecați de cei apropiați, și fără a judeca la rândul nostru .. atunci chiar suntem singuri. 

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.