Deseori mi s-a întâmplat ca lumea să îmi spună că aș fi o ”bună profesoară”, din motive … nu știu. Eu doar încerc să fiu un exemplu de urmat pentru copii în general și cam atât. Faptul că am răbdare cu copiii și sunt curioasă în legătură cu ce au de zis se trage dintr-o participare a mea în cadrul unui proiect Salvați Copiii, de ore after-school cu copii defavorizați dintr-o școală din Timișoara. De fapt, dacă chiar stau să îmi amintesc, am oferit și meditații la engleză odată. Sau poate vine și din pricină că sunt interesată (vag, dar interesată) de metode alternative de educație și un sistem mai deschis, mai orientat pe copil? În fine, poate aș fi un bun pedagog, dar nu acesta e scopul meu (direct) în viață. Ideea este că am avut o astfel de ocazie, în Liban, să petrec o oră cu niște elevi de clasa a 6-a, vorbindu-le despre România.
Voluntariatul meu în Liban a fost foarte diferit de această activitate, dar o prietenă de-acolo, care era învățătoare la una din școlile din Beirut, m-a invitat într-o zi să particip la o oră de internaționalism cu copiii ei, și să îmi prezint țara. Nu prea refuz ocazii de a vorbi despre mine, așa că am acceptat. Am avut, desigur, emoții – orice audiență e o provocare, așa că nu știam la ce să mă aștept. Mai ales că îmi luasem o năframă tradițională pe cap. Zic să fiu și eu interesantă măcar cu ceva, nu?
Totul a decurs însă minunat, am atins succint puncte despre istorie și geografie, și de limbă (i-am și învățat câte ceva), apoi am trecut la ce mâncăm și care sunt atracțiile turistice ale țării, exemplificate prin poze cu locuri pitorești – munți iarna, vara, delta, castele, orașe și sate. Copiii erau destul de neastâmpărați, dar și foarte curioși și … șmecheri – imediat m-au întrebat de Dracula. Au fost superdezamăgiți când le-am spus că e doar o legendă. :)) Mi-au pus multe întrebări, care mai de care, unde trăiesc, cum e viața mea, dacă oamenii-s faini, inclusiv dacă există neînțelegeri rasiale și discriminare la mine în țară. Aha.
Ne-am făcut o poză și desigur că tooooți s-au îngrămădit să se tragă într-un selfie cu exotica de româncă, deși zău dacă vreodată m-am considerat așa. Am revenit pentru o altă sesiune peste două săptămâni, unde copiii trebuiau să îmi prezinte proiectele despre România, iar eu să le răspund la eventuale întrebări și să le dau feedback. Pot să spun că s-au bucurat să mă vadă, și chiar am stat la o măsuță (vedeți în poză) cu câțiva dintre ei. Mi-a plăcut foarte mult că m-au întrebat diverse, și era o curiozitate din aceasta…firească, știți. În același timp aflam și eu despre ei, și am fost mirată de gradul de diversitate existent – nu toți erau libanezi, unii veneau din Arabia Saudită, Palestina, Emiratele Unite Arabe, Siria, în general, regiunea de Orient Mijlociu – prinși în Beirut din diverse motive legate de părinți și job-urile lor, sau familie.
Cu câțiva din ei, vreo 2-3, ne urmărim pe Instagram. E foarte drăguț. 🙂 Iar acum când m-am întors în Liban, m-am întâlnit întâmplător cu o parte din ei și m-au recunoscut, de parcă un an nici n-ar fi trecut. 🙂 Așa că m-am tot gândit … ce e cu copiii aceștia din școala Ahliah din Beirut? Cum sunt atât de proactivi și deștepți și chiar, poate, uniți? La o privire mai adâncă, nu e vorba doar de copii – ci și de școală în sine. Misiunea școlii este de dezvolta mințile tinere la potențial maxim, cultivând în același timp încrederea de sine, respectul, compasiunea, creativitatea, bucuria de a învăța și a munci colaborativ într-un mediu divers.
Ahliah School develops young minds to their best abilities, while nurturing self-confidence, respect, compassion, creativity, a joy for learning and working collaboratively within a diverse environment. Ahliah graduates are primed to take responsibility for their future and to be active citizens engaged in local, regional, and global issues.
Am terminat de mult școala, dar n-am auzit în veci de vreo misiune care să promoveze altceva decât performanță, performanță, și iar performanță. Poate că lucrurile nu sunt ”roz” și o să-mi spuneți că pe hârtie sună totul frumos, dar chit că am petrecut chiar și două ore în școală, am putut vedea la ce se referă … copiii au metode alternative de educație în clasă, stau la mese pătrate, câte patru, și nu pe rânduri, pentru că mereu lucrează în grup, au diverse extra-activități promovate de școală CONSTANT (nu într-o amărâtă de Școala Altfel), și pe lângă asta, au programe de ”community service”. Toate astea cu scopul de a forma niște OAMENI, și nu enciclopedii ambulante.
Ahliah e doar o școală în Liban, e un simplu exemplu. Nu lucrez în domeniu (sau nu MAI am legătură cu educația, fie ea formală sau non-formală), și poate că habar nu am că astfel de lucruri se întâmplă și la noi. Cred totuși că și dacă ele se întâmplă, sunt rare și private. Marile școli din marile orașe, forța atragerii de copii, oare au asemenea strategii, asemenea viziuni? Copiii din școala Ahliah învață de mici să se ajute unul pe altul, să își dezvolte propriile abilități, să fie creativi, și să contribuie în societate – copiii noștri ce învață? Chiar sunt curioasă, și poate neștiutoare.
Asta e ce am învățat din ora de interacțiune cu copiii de la Ahliah, că dacă sistemul își pune în plan nu să câștige olimpiade și să toarne învățătură, ci să crească oameni pentru comunitate, toate vin de la sine. (nu discut bugetele părinților, plata învățătorilor etc. ci IDEEA în sine, da?) Degeaba avem minți strălucite, dacă nu știm să conviețuim unii cu alții, dacă nu ne respectăm reciproc, dacă suntem rasiști, sau iresponsabili. Acei ”7 ani de acasă” ar trebui continuați în ”cei 7 ani de omenie în școală”. E o realitate, lumea se schimbă, nevoile sunt altele, abordarea trebuie să fie diferită. Ori rămânem în urmă, ori facem ceva pentru asta. Aș fi ipocrită să spun că eu fac ceva, căci nu mai fac nimic în privința asta, dar măcar scriu despre – pentru cine pricepe. 🙂
0 comentarii