Jurnalul Annei Frank

În 1944, la vârsta de 14 ani, ca o mică vizionară, Anne Frank scria următoarele: ”Cred că opinia conform căreia femeia are datoria să aducă pe lume copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și admirației pentru cea care, fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei.” Nu cred că suntem încă acolo, dar faptul că acum mai bine de 70 de ani, o fată de 14 ani scria asta, mă umple de admirație. Nu știu ce gândeați voi la 14 ani, dar gândurile mele cu siguranță erau mult mai simple la vârsta asta. Nu prea îmi amintesc, e adevărat.

Credeam că am nimerit în sfârșit o carte aclamată care să nu îmi placă, pentru a nu tot lăuda lucruri aici pe blog, să mai lăsăm loc și pentru critici. Dar, n-am avut noroc nici de această dată. Deși jurnalul începe extrem de pueril și aproape că m-a făcut să îl las din mână, efectul acesta nu durează decât un pic, pentru că Anne schimbă repede registrul emoțional și ne trage în lumea ei neliniștită din ”Anexă”. Mi se pare interesant și cum am ales să citesc tot o povestire a unei tinere fete, după ce am citit Să ucizi o pasăre cântătoare – deși cărțile nu sunt neapărat comparabile, se vede când femeia adult scrie din ochii fetiței, un pic mai cizelat, împrumutând naivitate și știind să o plaseze unde trebuie, și când fetița scrie din perspectiva fetiței, dezinvolt, pe alocuri arogant, debordând de o personalitate care se revarsă, aproape fără filtru.

Tot bodogănesc aici pe cerdac fără să vă spun, de fapt, povestea de fundal. Anne Frank este una din cele mai marcante figuri ale Holocaustului – o evreică născută în Germania, dar care, așa cum știm, sub ocupația nazistă, împrejurările au forțat evreii să părăsească țara și familia Frank s-a refugiat în Amsterdam. Liniștea nu a durat mult, căci persecuțiile au început și aici, sub dominație nazistă, iar familia Frank a luat decizia de a se muta într-o anexă secretă a clădirii unde lucra tatăl familiei, Otto Frank. Cu ei se mai mută patru oameni, o familie de trei și un alt bărbat, iar timp de aproape 2 ani, stau ascunși în imobil, fără să iasă afară sau să facă orice altceva în public. Din fericire, sunt ajutați de prieteni inimoși care nu sunt de acord cu regimul nazist și îi ajută cu rații de mâncare, cărți, haine și ce mai puteau cumpăra. Anne își petrece timpul citind foarte mult și scriind într-un jurnal pe care îl primise cadou de ziua ei, la 13 ani, iar pe lângă acestea, se ocupa și cu întocmirea arborilor genealogici a diverselor familii regale – un lucru care o pasiona. Din păcate, în 1944, au fost descoperiți și trimiși într-un lagăr de concentrare. Anne Frank moare de tifos, cel mai probabil, la vârsta de 15 ani, în condiții absolut mizere pentru o minte atât de strălucită. 

Jurnalul nu reprezintă doar o monografie micșorată a vieții de refugiat evreu, ci este și un buchet de concepții filozofice, politice, feministe, și naturaliste, chiar dacă la un nivel redus. Forța ideilor și exprimarea brutal de onestă a Annei Frank răzbat printre cuvinte, și primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: Fata asta avea personalitate! Iar jurnalul este doar un jurnal, însă efectul asupra mea a fost nu acela de a înțelege mai bine contextul perioadei, cât de a o înțelege mai bine și de a afla mai multe despre această voce stridentă din spatele rândurilor. Despre Anne Frank este vorba în jurnalul ei, și restul sunt doar decoruri sau incidente, după cum ea însăși sugerează.

Trăirile redate ale tinerei Anne sunt un exemplu bun de cum autoexaminarea prin scris dă roade bogate. Dacă la început Anne pare o copilă și scrie doar despre școală și băieți, în scurt timp de la ascundere, trece prin niște procese interne foarte dure, judecându-se, criticându-se aspru și schimbându-și perspectivele. Dintr-o neînțeleasă ce aruncă replici furioase, cu o limbă ascuțită și isteață, ajunge să scrie cu optimism, să fie recunoscătoare, să își iasă din corp și să se analizeze din exterior. Mi se pare fascinantă toată treaba asta. 🙂 Nu știu dacă împrejurările au forțat-o să fie așa, sau faptul că citea extrem de mult în ascunzătoarea lor, pentru că opțiunile erau limitate, dar cu toate că pare bipolară (mi-a trecut asta prin cap), de fapt ea nu trece decât printr-un fenomen de maturizare accelerată.

Anne își dorea tare mult să ajungă scriitoare, să fie utilă lumii, și deseori m-am regăsit în ce scria. De exemplu se întreba dacă vreodată va ajunge să scrie ceva important – un lucru care, de altfel, mă bântuie și pe mine câteodată. Păcat că a murit fără să știe ce moștenire bogată a lăsat în urmă. Sper să nu fie și cazul meu. 🙂 Sunt sigură că dacă ar fi trăit, lumea ar fi beneficiat din plin de contribuția Annei Frank la literatura și filozofia modernă universală. Așa că merită să dați o încercare cărții în primul rând pentru a citi ideile neobișnuite ale unei fete de 14 ani acum 70 de ani, și să vedeți cum se regăsesc în ziua de azi, iar apoi, din punct de vedere experiențial, e o mărturie vie a sacrificiului și a supraviețuirii, într-o luptă în care nimeni nu avea de câștigat. Iar din toate, se înalță gândul nobil al Annei Frank că oamenii încă sunt buni la suflet. 🙂

Cât despre alte producții, eu văzusem, înainte să citesc cartea, cu mult timp înainte, o ecranizare într-un scurt serial despre Anne Frank, una care mi-a plăcut foarte mult și mi-a rămas întipărită în minte, cu Ben Kingsley ca tatăl fetei, ”Anne Frank – The Whole Story”, care am aflat recent că nu are aprobarea fundației oficiale Anne Frank. Mai sunt și alte încercări de redare a jurnalului, însă eu vreau să mă uit la documentarul Anne Frank Remembered, pentru că este produs în colaborare cu Anne Frank House, și pare potrivit pentru a-mi complementa perspectiva. Anexa unde a locuit familia a fost transformată în muzeu, și dacă sunteți curioși, puteți ”intra” virtual să vedeți cum e, sau să mergeți fizic în Amsterdam – un lucru pe care plănuiesc să îl fac la un moment dat.

Până atunci, vă las cu niște citate interesante – pornind cu cele ”puerile”, în care Anne își judecă unii colegi de clasă, până la gânduri filozofice legate de viață și fericire. Și ca o altă notă înainte să închei, în 1944, Anne menționa Palestina, de vreo două ori chiar, în scrierile ei. Ziceam doar. 🙂 Dacă aveți vreme, poate îmi spuneți și mie dacă v-a plăcut și ce impresie v-a lăsat. 🙂 Numai bine!