Inimă mică, recunoștință mare

Uneori, cele mai bune și profunde lucruri pot fi spuse în moduri simple, în cuvinte clare, dar deghizate sub formă de povești pentru copii. Un astfel de exemplu e reflectat de desenele animate Winnie the Pooh, care deși par copilărești, conțin multe povețe sau vorbe de duh. Unul din ele, peste care m-am împiedicat online zilele trecute vorbește despre recunoștință – cum într-o inimă mică poate încape o doză destul de mare de gratitudine.

În corpurile noastre mici nu doar că au loc, dar se și revarsă în afară diverse sentimente, de dragoste, sau chiar de furie câteodată … mă întrebam oare cum ar arăta o inimă (fictiv vorbind, ca exercițiu de imaginație) plină de recunoștință? 🙂 Și nu cred că mă refer la tipul acela de ”mulțumesc Doamne pentru necazuri, dar și pentru cele bune”… ci la genul de pace sau liniște interioară, o mulțumire fără lăcomie pentru altele.

gratitude

E mereu balansul acela între a ne mulțumi cu ce avem și a ne dori mai mult de la noi sau de la viață, de a ”avansa” în carieră sau a face lucruri care să ne scoată din zona de confort. Nu cred că e greșit nici să te mulțumești cu ce ai, și nici să muncești pentru mai mult – acel mai mult care îndeplinește rolul de ”acel ceva care mă va face MAI fericit, MAI împlinit”. Cred doar că printr-o recunoștință constantă față de oamenii din jur, și apreciere nu doar a lucrurilor mici, dar a tuturor lucrurilor bune pe care deseori le ignorăm căci le luăm ca și când s-ar cuveni, putem fi fericiți, și aspira și la alte lucruri care să ne facă deopotrivă la fel de fericiți. Cumva, să nu confundăm prezentul ”nefericit” (sau mai puțin nefericit) cu iluzia aspirației a unui ”ceva” dintr-un viitor în care fericirea ni se va dărui goală pe tavă. Știți cum sunt oamenii aceia mereu nemulțumiți, pentru care nimic nu e bine, mereu se plâng, totul e greșit și merge prost, și au așa o negativitate aparte ce îi înconjoară? Cum credeți că își exprimă ei recunoștința sau aprecierea? Sau dacă măcar o simt, o gândesc?

Până la urmă, fericirea înseamnă altceva pentru fiecare din noi, și are timpul său corespunzător, dar cred că în inimile noastre mici lăsăm prea puțin loc recunoștinței (în general), și prea mult altor lucruri neimportante. 🙂 Cel puțin, mie așa mi-ar plăcea să-mi croiesc drumul: cu mai multă recunoștință la fiecare pas făcut, ambiționându-mă în același timp și pentru ce îmi doresc să urmeze. 🙂

0 comentarii

  1. Tot mai des văd menționată capacitatea de a fi recunoscător ca un aspect important al stării de bine și al calității vieții. Și cumva, cred că așa-i. E ceea ce ne echilibrează. E foarte bine că vrem mai mult, vrem să ne fie mai bine nouă și celor dragi nouă. Însă recunoștința pentru lucrurile frumoase din viața noastră e ceea ce ne ține departe de frustrări atunci când realitatea nu coincide cu așteptările și dorințele noastre. Iar asta, să admitem, se întâmplă foarte des… de-asta și vezi atâția oameni frustrați și nemulțumiți în mod constant. O dată: așteptările noastre sunt tare paralele cu realitatea, de cele mai multe ori. Și a doua oară: nu avem abilitățile necesare de toleranță la frustrare (și aparent recunoștința-i una dintre „uneltele” cele mai eficiente). Eu aș introduce în curriculumul școlar la orele de dirigenție câte 15 minute de exersare a recunoștinței 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.