Încercarea cu intenție

Dacă scriam recent despre ”a face lucrurile cu intenție” (cu adevărat), aș vrea să fac o scurtă remarcă și despre a încerca lucruri cu intenție (trying with intention). 🙂 A se face diferența, încă o dată, între a avea tentativa de încercare, și modul încercării – ”all in”, cu bun gând, inima deschisă, vorba vine.

Mi se pare că uneori încercăm unele lucruri în silă, fără a le experimenta pe bune, sau doar pentru a ne demonstra prejudecata (e.g. nu-mi plac ciupercile, dar deh, hai să încerc mâncarea asta dându-mi ochii peste cap știind că oricum nu îmi va plăcea). E un exemplu banal, dar înțelegeți la ce mă refer. Cumva că știam noi că ”așa e”, dar na, uite, ”am încercat”, și tot cum zicem noi e. Cred că trebuie să ne cunoaștem așa bine preferințele și pe noi înșine încât aproape să nu existe excepții de la treaba asta. (și aici întreb: cât de bine CHIAR ne cunoaștem pe noi înșine? vom putea vreodată să facem asta? … nu știu să răspund la aceste întrebări. Încă. )

Și totuși. (două cuvinte puse exact intenționat unul lângă altul) Cu toată cunoașterea de sine din lume … am învățat de mică faptul că încercarea moarte n-are (fără a o duce în extreme). Și dacă tot alegem să încercăm, de ce să nu fie fără etichete, fără acel ”bias” al minții? Indiferent că e vorba despre o persoană, un gust nou, o experiență diferită. Poate nu-i ușor să încerci anumite lucruri – că de asta ne place să ne rotim în aceleași tipare pe care le știm, e mai sigur așa, nu pățim nimic – dar cred că impresiile noastre ar fi mai reale și mai autentice dacă am încerca cu intenție orice am decis că o să experimentăm. Adică eu tot asta mă întreb ”Chiar ai încercat CU ADEVĂRAT, ai dat tot ce ai putut să faci încercarea să merite, sau…?” Și nu știu, uneori mă simt supărată că parcă răspunsul nu mă mulțumește.

De fapt, cred că ce încerc să spun e să dăm șanse nu doar de dragul lor, mai ales când e vorba de, aparent, alegeri nepotrivite... căci nu știm niciodată de unde sare ”iepurele”. Țin minte multe ipostaze în care oamenii se rugau de mine ”dar încearcă, Ancaaaaa, te roooog”, și eu așa cu semi-scârbă, poate, sau fără entuziasm, ziceam ”da” – și se întâmplau 2 lucruri: ori ieșea totul bine (și atunci parcă mi-era rușine de atitudinea mea prostească inițială), sau mi se confirma sentimentul de dinainte. Îmi amintesc (ca un alt exemplu), că erau oameni pe care i-am trimis în experiențe de voluntariat în diverse țări care pot avea impact cultural mare, și aceia mereu se plângeau – unii voiau să se întoarcă acasă, nimic nu era bine, totul fiind, evident, extrem de diferit – și pentru mine era o dovadă destul de clară că ei nici măcar nu au încercat ”for real” să cunoască, să se bucure, să exploreze. Foarte rar s-a întâmplat să îmi spună cineva ”uite, am făcut și asta și asta, am așteptat atât, am vorbit cu x,y,z, am fost acolo, dar nu merge”, astfel încât să fiu convinsă că într-adevăr nu s-au potrivit. Se mai și întorceau cu regrete mai apoi (nu toți, dar o parte).

Am și o apreciere deosebită când văd că oamenii chiar încearcă – adică fac efortul de a încerca, mai ales dacă e ceva dificil, și perseverează, nu renunță (deși e ok și dacă renunță, poate o să mai scriu despre asta cândva). De-asta mi-a și plăcut poza asta drăguță – ”Thanks for trying, even when trying is hard.” – un îndemn și la empatie. Nu cred că suntem datori cu nimic în viața asta, dar dacă tot acceptăm încercări, de ce să nu scoatem maximul din ele, să ne propunem asta, pentru lucruri mai mici sau mai mari, sau oameni de orice fel? 🙂 Zic și eu. Cam atât pentru azi. (iată ce ”scurtă” a fost remarca mea)