În pantofii altor oameni

Știți cum deseori ne comparăm cu alți oameni în diferite domenii și ne spunem, în gând, ”Ah, ce mi-ar plăcea să fiu și eu așa!” sau ”Aș vrea să fiu la fel de faimos / atlet / deștept etc.” precum X, Y, Z. Bineînțeles, rămân la stadiul de ”aș” de cele mai multe ori, însă mi se pare că sunt gânduri irosite. Nu că n-am avea o grămadă de gânduri inutile toată ziulica, dar … am stat să ne întrebăm dacă cu adevărat am vrea viața acelor oameni? 

Cred că mai departe de ce ni se arată, foarte rar ne gândim la ce se află în spatele aparențelor. Atleții, balerinele, artiștii, inginerii, antreprenorii etc. pe care îi vedem pe internet sau în viața reală au muncit (și încă muncesc) de le-au sărit capacele să ajungă unde sunt. Acolo e efort, sacrificiu, sunt ore în șir de sport, cântat, ore întregi de expunere pe scenă, ore de stat la telefon cu clienți, rezolvat de probleme, presiune, chiar răni fizice, alegeri în viața familială sau sentimentală … nu e ușor. Dar noi vrem să fim ca ei sau … ne-ar plăcea. Chiar? 

Poate că admirăm ambiția acestor oameni sau determinarea cu care au reușit să treacă peste anumite provocări și cumva, vedem în ei ce ne lipsește nouă. Nu cred, totuși, că ne dorim să fim în locul lor. De le-am lua pantofii într-o zi și am merge în ei, cu siguranță ni s-ar schimba perspectiva. Și singura întrebare care rămâne, la sfârșit, este: suntem dispuși să facem măcar efortul / sacrificiile / compromisurile pe care le-au făcut și ei, sau nu? Dacă nu … atunci să ne întoarcem la oglinda noastră.

Privitul acesta în ograda altora de multe ori ascunde inabilitatea de a ne vedea propriul coteț, sau ignorarea lui constantă și intenționată. Ce, credeți că eu nu fac asta? Vai, sigur. Tocmai de aceea încerc să mă uit la acești oameni nu din invidie sau iluzie, ci să încerc să fur meserie (unde se poate), sau să văd dacă aș fi dispusă și eu să fac ce au făcut ei, sau chiar mai mult. Nu mă refer la a le urma drumul exact, ci la cantitatea de efort, disciplină, ieșire din zona de confort la care s-au expus și ei, spre exemplu.

Gândiți-vă la cei care sunt ”public speakers” sau ”stand-up comedians”. Noi îi vedem amuzanți / profesioniști acum, și apărând peste tot, dar începuturile lor sigur au fost cu roșii aruncate înspre ei, cu emoții și frica de a apărea pe scenă. A triumfat curajul de a se expune, de a da greș și a încerca din nou. Și au încercat frații aceștia până le-a ieșit. Până lumea n-a mai râs de ei, ci cu ei. Dar câtă ”umilință” și ”critică” a trebuit să îndure ca să ajungă unde sunt astăzi? Multă. Industria entertainment-ului e dură și competitivă. Dar iată că depunând un efort fizic de a se documenta, pregăti, repeta, dar și psihic, de a trece peste rușine, lucruri experimentate de sute de ori … au ajuns unde voiau. Ah, și asta nu înseamnă că munca lor a devenit mai ușoară. Dimpotrivă, așteptările au crescut, și poate petrec dublul de timp și efort ca să susțină o oră de show, și criticile doar s-au înăsprit. 🙂

Sau sunt unele cazuri în care succesul unora a însemnat că au ales să fie singuri (adică au prioritizat cariera, nu familia). Sau deodată arta și inspirația le-a ”venit” după o pierdere tragică, așa cum deseori se întâmplă ca arta să fie substitutul durerii, sau apanajul pragului de sinucidere, cine știe. Ba chiar, de ce nu, să ne uităm la spectrul imoral, și anume că au mințit, trișat, și-au ”vândut principiile”, au furat ca să fie unde sunt acum. (deși nu mă refer neapărat la acești oameni aici, însă e un alt punct de vedere) Citeam undeva că de fapt, toți ne prostituăm, doar că fiecare alege să își vândă altceva. E o … altă lentilă prin care poți privi lucrurile, sigur.

Așa că … nu mai e o surpriză, totul vine cu un preț. Dacă suntem dispuși să-l plătim, ok, dacă nu … cotețul nostru nu pleacă niciunde, și cineva trebuie să se-ngrijească și de el. Nu de-alta, dar mereu dorindu-ne ce au alții, ne răpește din fericirea măruntului pe care îl avem noi, sau din potențialul abilităților noastre. 🙂