Probabil ca orice om, am o relație foarte personală cu greșeala. Am scris de cel puțin patru ori, în mod direct, despre feluri de a greși aici pe blog: de la fuga de a greși, la greșelile involuntare iraționale ale creierului, lecții dintr-un eveniment de Fuck-up nights (mai știe cineva?) și chiar o încurajare a liderilor de a recunoaște mai des că au greșit. Bineînțeles, vă puteți imagina un cub rubik, eu atingând doar câteva din multiplele fațete ale acestui subiect. Am fost recent la o expoziție care mi-a deschis din nou apetitul pentru această temă: expoziția Atâta s-a putut, prezentată la Timișoara într-un nou spațiu cultural, la House of European Institutes, adusă de la București de Scena9 prin Fundația9, temă care însoțește și revista cu numărul 6 al publicației.
Expoziția se dorește a fi, cred eu, o experiență colectivă de privire asupra acestui proces absolut firesc al greșelii, utilizând felurite lentile pentru a reuși acest lucru. Mi-a plăcut mult nu doar datorită subiectului abordat, dar și prin prisma poveștilor atât de diverse despre ce considerăm ‘greșeală’, fie la nivel individual, fie ca societate.
Și adevărul este, dragi cititori, că nu avem o relație prea bună cu greșeala. Dacă s-ar putea să nu greșim deloc și să fim toți niște sfinți…dar nici așa nu e bine, căci românul suferă de o bipolaritate grozavă: el niciodată nu greșește, sau dacă o face, ține adânc ascuns în străfundul sufletului și nu admite ioc, dar categoric ceilalți toți greșesc și ‘știm noi cum s-ar putea face mai bine’. Dacă sună familiar, e pentru că trăim împreună o explorare socială generațională înspre o oarecare vindecare. Căci a greși e omenește, dar ce facem după ce greșim contează uneori infinit mai mult decât greșeala în sine.
Ca societate, este necesar să facem pace cu greșeala: să învățăm să ne raportăm la propriile greșeli cu luciditate și vulnerabilitate, ca mai apoi să putem înțelege și greșelile sistemice la care suntem parte și cine știe, chiar să le îndreptăm, sau mă rog, le putem face pe ambele în același timp. Cât timp ne înconjoară aura umilinței sau jenei din jurul greșelii, sau, mai rău, percepția că noi înșine suntem greșiți ca oameni, că ceva e greșit cu noi, vom persista într-un status quo de regret înfundat și îmbibat în rușine. (apropo, știați că în dex, aparent cuvântul ruşine mai înseamnă și “5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale.”)
Redau scurt două secțiuni care mi s-au părut foarte bune din expoziție / revista Scena9. Una este despre greșeli ecologice (este și alta chiar despre Cernobâl), cu precădere despre o defrișare masivă din Munții Făgăraș și cioturile rămase în loc (fabulos modul de prezentare al acestei lucrări în expoziție, trebuie să te uiți cu lanterna la imagine, ceva absolut memorabil). Firesc vine întrebarea: “Se poate reconstrui o pădure rasă de pe fața Pământului?” Oamenii care se joacă de-a Dumnezeu probabil ar spune că da, în timp ce plantează monoculturi în loc (vezi păduri seci de molid). Oameni care NU se cred Tatăl nostru sunt un pic mai precauți: trebuie să dai dovadă de un respect și de o înțelegere profundă a naturii pentru a putea veni cu un plan de reparare, avand în vedere complexitatea acesteia, stăpâna noastră, până la urmă. Una din greșelile noastre ca oameni, dar sincer și ca români, este că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de natură: nu o mai înțelegem, nu o mai prețuim. Și se vede.
A doua parte este legată de greşeli “sociale”, dacă le putem numi așa, prin prisma rolului de mamă. Aici ni se recomandă podcastul Mame, pe care îl puteți de fapt accesa integral aici. Cu toate că nu sunt mamă, nu pot să nu fiu martora altor mame din imediata mea apropiere, cu toate greutățile pe care le înfruntă, cu greșelile pe care potențial le fac, neapărat crucificate pentru acestea, căci dacă va crește copilul în mod eronat? Mamele învață curând că nimic din ce fac nu e bine, ghiftuind astfel această lighioană care apasă greu pe umerii lor. Unii copii ajung orfani de pe urma acestor ‘greșeli’. Unele mame pierd sarcini. Într-o țară care, cel puțin pe hârtie, își dorește mai multe mame, e important să explorăm și cum ni le dorim, să înțelegem provocările maternității și ce poate fi făcut mai bine.
Când bulgărele de greșeli neasumate și ignorate se face prea mare, e posibil să fie ireparabil, să ajungă să devină distructiv în calea sa. Până când e greșeală și de unde începe să fie o crimă? Pedepsim doar în gând, verbal, fizic sau legislativ? Iată câteva întrebări excelente cu care să ne punem mintea la contribuție citind numărul 6 sau mergând prin expoziție. Eu nu scriu despre lucruri care nu merită, așadar știți deja că le recomand pe ambele. La final, rămâne cel mai important exercițiu: propria introspecție, propria reparare. Greșim, iertăm, ne iertăm, uităm sau nu uităm?, învățăm.
