De ce facem greșeli? Cum punem întrebări și cum privim anumite situații? Este oare Universul împotriva noastră, de ne face viața aceasta așa … nefericită uneori? Ca de obicei, nu există un singur răspuns care să le definească pe toate, dar sumarizat, universul nu e de partea nimănui și putem, prin diverse mecanisme de gândire, să îmbunătățim anumite decizii pe care le luăm pentru noi înșine. Greșelile, întrebările, perspectivele… sunt de cele mai multe ori rezultatul unor decizii. Dar cum știm să luăm decizii mai bune, și mai ales – cum putem să gândim mai bine?
Acestea sunt întrebări pe care mi le-am pus citindu-l pe Shane Parrish, sau Farnam Street, un fost agent secret, care împărtășește pe blogul său anumite învățături de-a lungul experienței sale profesionale sau personale, dar mai ales povestește idei sau lecții de la alți oameni. A scris și o carte care sumarizează cele mai utile instrumente de gândire – ”modele mentale” – cum le numește, și această carte a fost una din cele mai utile lecturi pe care le-am parcurs în 2021. Despre ea vreau să vă scriu câteva lucruri azi.
Sunt, generic, conștientă de defectele procesului meu de gândire, de faptul că din cauza culturii în care trăiesc sau a cum am fost crescută am anumite preconcepții, sau că uneori iau decizii extrem de bune (deși nu știu mereu CUM am ajuns acolo), și am o idee și despre neajunsurile și automatismele creierului nostru, care nu mereu deservesc celui mai bun interes. Oh Doamne, simt că pierd jumate din audiență deja cu acest intro plictisitor, dar jur că am încercat să-l rescriu de 3 ori deja. În fine. Dar fac și greșeli, din care unele pot fi chiar evitabile dacă aș avea niște moduri mai bune de abordare a situațiilor.
Shane ne spune că există multe pârghii de gândire pe care le putem folosi pentru a optimiza anumite soluții sau decizii pe care trebuie să le luăm, cu consecința că ajungem să trăim mai bine. Asta se poate traduce prin estimarea mai bună a riscurilor, raționalizarea ideii că NU avem mereu acces la imaginea de ansamblu, puterea imaginației, cum putem să ne gândim la consecințe de gradul doi sau pe termen lung și așa mai departe. Lucrurile par simple așa cum le scriu eu, dar citind capitolele cărții (adică fiecare model de gândire), veți observa că NU le aplicăm în viața de zi cu zi. În plus, concluzia nu trebuie să fie din capul locului că de acum încolo, din orice moment al vieții, trebuie să aplicăm modele de gândire. Nu. În primul rând, creierul nostru oricum utilizează niște modele deja – mai de bază sau primale, dar are circuite formate despre cum gândim despre ceva. Ideea de reținut aici e că deseori când ne confruntăm cu situații care ne scot din zona de confort a gândirii, avem opțiuni pentru a lărgi paleta de perspective pe care le putem avea asupra acelor cazuri și deci a alege MAI BINE.
Cred că ne-ar fi mai ușor traiul dacă am învăța măcar câteva modele din acestea de gândire – care să ni se aplice personal. Am tot chibzuit la ce exemplu util aș putea selecționa din carte, deoarece majoritatea mi s-au părut folositoare, dar până la urmă am ales Occam’s Razor, sau Briciul lui Occam. Acest principiu se folosește de enunțarea simplicității unei idei sau propuneri, în defavoarea complexității ei. ”Explicația care are cele mai puține părți care se mișcă”, în traducere liberă, înseamnă că de cele mai multe ori, lucrurile mai simple sunt cele adevărate. Dacă vreți să rezonați cu ceva în acest caz, ne putem referi la ”săritul la concluzii” – de câte ori nu o facem?
”We all jump to overly complex explanations about something. Husband late getting home? What if he’s been in a car accident? Son grew a centimeter less than he did last year? What if there is something wrong with him? Your toe hurts? What if you have bone cancer? Although it is possible that any of these worst case scenarios could be true, without any other correlating factors, it is significantly more likely that your husband got caught up at work, you mismeasured your son, and your shoe is too tight.”
Briciul acesta a lui Ocam ”taie” prin complexități create inutil, deseori formulate chiar de noi în mintea noastră. Nu că lumea nu ar fi așa complexă, dar uneori oamenii nu ne răspund înapoi pentru că nu ne plac, nu pentru că niște forțe universale i-ar împiedica să o facă. (asta mai ales aplicabil în ”dating” – vai, de ce nu mi-a scris mesaj, de ce nu se uită la my stories și începi tot felul de fantasme în cap. Răspunsul e simplu: NU E INTERESAT(Ă). De cele mai multe ori. 🙂 Și uite așa ne pierdem vremea analizând peste măsură unde nu este cazul.
Treaba asta are și o explicație matematică (dacă încă mai sunteți pe aici). Se dau două explicații opuse, fiecare cu diferite variabile (sau dependențe) care trebuie îndeplinite în același timp ca să fie adevărate. Care e cel mai probabil să fie adevărată? Cea cu cele mai multe părți care trebuie să se ”miște” în același timp, sau cu cele mai puține părți? Desigur, cea cu cele mai puține părți, adică cea cu cele mai puține variabile. E ușor să demonstrezi explicații mai simple, acestea fiind deseori și ușor de întâmplat. Demonstrativ, mai jos.
Explicația A: 3 variabile, fiecare are o șansă de 99% să fie corectă, înseamnă că există o șansă de eroare doar de 3% (0.99 x 0.99 x 0.99 = 0.97, adică 97% probabilitate să fie corect)
Explicația B: 30 de variabile, fiecare cu o șansă de 99% să fie corectă, înseamnă că există o șansă de eroare de 26%. Adică avem de 9 ori șanse mai mari să greșim crezând că pandemia e o făcătură.
Fiind un principiu care funcționează pe probabilități, ca orice lucru, trebuie luat cu un ”grăunte de sare”. Adică nu îl folosim orbește, fără discernământ. Citisem pe site-ul unei universități din America ceva ce mi-a plăcut despre contextul din jurul acestui brici, și anume: “Simplicity is subjective and the universe does not always have the same ideas about simplicity as we do. […] The law of parsimony is no substitute for insight, logic and the scientific method. It should never be relied upon to make or defend a conclusion. As arbiters of correctness, only logical consistency and empirical evidence are absolute.”
La fel susține și autorul cărții, chiar pe blogul său, unde are un articol despre acest model mental. În carte, sunt exemple și un pic mai pe larg. Ideea de bază rămâne însă aceeași: ne putem antrena mintea să identifice anumite modele, să gândească în afara propriei cutii, să folosească logica și așa mai departe, dar fără a face din asta o Biblie pe care să o respectăm cu rigurozitate. Cred că de asta mi-a plăcut așa mult această carte, pentru că efectiv am simțit că îmi cresc niște neuroni în creier, că învăț ceva nou și că pot spera că pe viitor, voi lua decizii mai bune în viața mea, care să-mi servească bunăstării și fericirii mele. Mai era acolo un caz despre Cleopatra și cum istoria o ponegrește fără rost, când de fapt scenariile au putut fi cu totul altele. Cartea abundă și în exemple de femei care au practicat modelele mentale enunțate, dar dacă puneți mâna pe ea, veți găsi voi povestea. 🙂 Știu că nu e o carte ieftină, așa că dacă nu vreți să dați bani, puteți găsi modele mentale și la om pe blog, la fel de fain explicate.
Vă analizați vreodată procesul decizional, cum procedați, de ce pârghii vă folosiți? Aș fi curioasă de experiența voastră. 🙂
