În mantia crudă şi rece-a timpului m-am înfăşurat,
Şi spre cerul negru al uitării am strigat.
Lin s-a aşternut şoapta disperării mele
Şi pulberea melancoliei pe gândurile
Ce se zbăteau, smucindu-se din vraja pinilor.
*
Îngăduitoare, Luna mă privea cu milă,
Nu putea să-mi răspundă de-a clipei pendulă,
Şi ţesea pânze fine de licurici galbeni, aleşi,
Peste pinii mei subţiri şi deşi,
Ca şi când ale mele degete puteau să-i atingă
Şi să-i răsfire, înţepându-se-n tulpina lor plângândă.
*
Câte aţi văzut, şi prin câte aţi trecut, pinilor ?
Îmi place să vă iubesc doar noaptea,
Când sunteţi mai slabi ca niciodată.
Rătăcesc prin ceaţă cu ochi orbi,
Căutând eternitatea, dar e surd pământul, cerul, tot
Şi nimeni nu vrea să îmi spună.
Pinii sunt goi şi singuri .. ca şi mine.
*
Noaptea, muza mea neagră.
