Inspirată de tema ”Purpose” de la CreativeMornings din această dimineață, am simțit să scriu câteva rânduri despre acest subiect – probabil gânduri naive, în pubertate, dar o perspectivă asupra asta oricum. A contribuit și faptul că de vreo săptămână mă uit la serialul The Good Place, care prezintă într-un mod amuzant câteva dileme morale, etice, filozofice legate de existența oamenilor pe Pământ și… unde mergem după? Ține cineva scorul pentru fapte bune, fapte rele?
Reiau o idee bine cunoscută, de care poate uneori uităm: suntem singurii care ne întrebăm ce scop avem în viață. Probabil că un cal sau o buburuză nu cercetează răspunsul la ”De ce m-am născut și de ce exist, ce rol am?” Dar noi o facem, uneori cu îndârjire, uneori cu nihilism sau nepăsare (nimic nu contează oricum). Alteori evităm întrebarea pentru că pare prea greu de chibzuit și mai bine nu ne gândim la asta.
Firește, oamenii nu vor să ajungă la concluzia că existența lor nu are o menire finală. Dacă punem în discuție un scop final, o terminare de drum – aceea e mereu moartea. Nimeni nu vrea să se gândească la asta (poate doar stoicii), așa că orice semnificație alegem să dăm faptelor noastre pare într-un plan suspendat undeva în timp (”scopul meu e să am grijă de copiii mei”). Între ”trăiește clipa” și ”idealul vieții” se întâmplă, totuși, existența noastră. Cum?
Poate unul din cele mai importante elemente ale menirii pe care vreau să-l subliniez este că menirea e creată de noi. Desigur, pare că există oameni care se nasc cu un anumit talent sau o anumită afinitate pentru ceva – de zici că Dumnezeu lucrează prin mâinile lor. Ciudat cum doar prin mâinile lor și ale altora nu, așa-i? 🙂 Dar toți oamenii cu o anumită îndemânare, pasiune, viziune aleg dacă să o împlinească sau nu – într-un fel sau altul. Nu există un catalog, un set de reguli.
Iar asta este doar partea menirii utilitare, cea de pe urma căreia beneficiază cineva: adică să ai un impact, să lași ceva după tine, să fii ”de folos”. Dar menirea spirituală care e? Menire spirituală – să iubești, să te simți împăcat cu existența ta, să faci un bine, să fii prieten bun? În serialul The Good Place, menirea era că ajungi în Rai dacă scorul faptelor bune îl depășește pe cel al faptelor rele. Personajele principale se trezesc într-o situație în care propria conștiință le dictează binele, deși făcuseră doar rău până într-un punct (din prostie, infatuare, sau resentiment) – dar ei nu reușesc să fie oameni mai buni singuri, în fiecare scenariu resetat se ajută reciproc, și astfel reușesc să fie în mod autentic mai buni în lume. (dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand, e foarte fain)
Mi-am pus și eu întrebarea menirii, poate am găsit-o, poate mi-am creat-o, scenariul de sine îmi spune că am un oarecare rost, și dacă e o minciună, așa să fie, sunt împăcată cu acest fapt. Nu sunt aici să dau răspunsuri – doar un imbold. Putem împăca menirea utilitară cu cea spirituală? Trebuie să le împăcăm? TREBUIE să avem o menire? 🙂 O menire nu știu, dar omenie da. Poate de aici ar ”trebui” să începem. 🙂
