Ca să închei glorios acest #loveweek la care m-am autoprovocat pe pagina de Facebook a blogului (eu zic că m-am descurcat binișor, nu? :P), am ales azi să scriu despre iubirea de sine. Care iubire, care sine? Mno, v-ați încălțat, sunteți gata de drum?
M-am tot gândit cum să formulez ceva care să fie cât de cât decent pentru înțelegerea mea asupra iubirii de sine, sau self-love. Simt că nu pot exprima îndeajuns prin cuvinte ce înseamnă pentru mine, sau cum o percep, dar, ca de obicei, am găsit o chestie în engleză care rezonează foarte bine cu ce gândesc. Sună așa:
Self-love is a state of appreciation for oneself that grows from actions that support our physical, psychological and spiritual growth.
2 lucruri mi se par esențiale ce derivă de aici:
- Iubirea de sine nu apare așa brusc, azi o ai, mâine n-o mai ai, ci se dezvoltă în urma unor acțiuni îndreptate în acest sens
- Iubirea de sine adresează bunăstarea noastră psihologică/emoțională, dar și FIZICĂ! (respect pentru corpul nostru, acest vas care ne poartă zilnic visele și fricile – fără grijă pentru fizic, cum putem spune că ne iubim pe de-a-ntregul? Eu nu sunt adepta spiritualității conform căreia doar interiorul contează. Adică nu contezi tot, doar ce-i ”înăuntru”? Ba eu cred că totul e important deopotrivă, ele nu se anulează reciproc, fac parte dintr-un ”ansamblu”.)
Aș adăuga că iubirea de sine nu se referă la narcisism, și nici doar la a avea încredere în tine – mi se pare că e mai mult de atât. Eu o văd ca pe o abundență care nu rămâne în interior (narcisism), ci se revarsă (dacă spun că e ca o aură o să-mi ziceți că m-am transformat în bullshitter, și nu e cazul :P). Iubirea de sine nici nu înseamnă că nu putem avea zile grele, perioade de frustrare, sau că nu suntem răutăcioși din când în când – e doar cum alegem să privim/gestionăm lucrurile care ne afectează, care ne rănesc dinăuntru și ne dor, izvorând din te miri ce cauze și traume.
Nu știu de ce nu creștem iubindu-ne, poate pentru că din diverse influențe ne sabotează o grămadă de factori, și ajungem să ne urâm, sau să ne comparăm cu diverse standarde tâmpite. Iubirea de sine nu e pierdută sau inexistentă – ea doar nu e cultivată – mi-a luat ceva vreme să realizez asta. Asta vine și cu experiența vieții, pentru unii oameni, dar și dezvoltând acea stare de ”self-awareness” de care îmi place atât de mult să mă leg.
De altfel, nu am nici o sugestie pentru ”cum” să ajungem să ne iubim. Nu știu care-i drumul, care e procesul, știu doar că te îmbarci intenționat (că vrei asta), și cauți farul. Habar nu am cum, dar pot să spun că am ajuns cu bine – chit că nu știam în ce direcție să o iau. Sunt prezentă în viața mea proprie în toate ariile – spiritual și fizic – preocupându-mă de mine cu blândețe și grijă, și iertându-mă pentru prostiile pe care le mai fac. 🙂 (asta cu iertarea, în contrast cu biciuirea, iar e ceva important)
În orice caz, pot să spun că iubirea de sine nu se caută în exterior – it’s an ”inside job”, cum se zice, se explorează dinăuntru, nu poate veni deodată cu validarea din afară. Da, ea ajută, dar … nu. Cel puțin din perspectiva mea, no se puede – nu ar avea rădăcini suficient de puternice. De asta am alăturat metafora unei îmbarcări – pentru a naviga corabia, nu poți sta locului – nu? E o continuă mișcare, acțiune – iar căpitanul nu poate învăța cum să conducă un vas dacă doar stă în mijlocul oceanului. Așa cum nu putem să ajungem să ne iubim cu adevărat dacă nu ne facem un obicei din asta, prin diverse acțiuni, și un ”fel de a fi” continuu.
Clar că nu poți să îi spui unui om ”Hey, ar trebui să te iubești mai mult”, sau ”Începe să te iubești mai mult”, că nu merge așa. Mie nu-mi place să intervin în procesele oamenilor, dar dacă pot fi acolo pentru ei, mă bucură, ba chiar îmi place să fiu acolo pentru ei. Așa că legat de ”self-awareness” – e un început. Observare, reflectare, punerea de întrebări, citind, bucurând.
Pot vorbi doar din perspectiva mea – imperfectă și nu atotștiutoare – dar consider că iubirea de sine primează în a deveni un om mai bun. Eu mă simt mai ”împlinită”, și senină, cu realizarea asta. Asta acum, la 25 de ani … cine știe ce mai îmi rezervă viața / îmi rezerv singură peste ani cu mintea de-atunci.
Da … voi ce părere aveți? 🙂
P.S. Am mai scris despre asta în 2011, cu un limbaj, desigur, mult mai pueril (hey, aveam 19 ani!), dar parcă mult mai superficial. Chiar dacă ziceam eu că ajunsesem la self-love la vârsta aia … ăăăăăă da, cred că era o chestie mai de suprafață decât e acum. Nu mai e de-ajuns să zic ”mă plac și gata, am un portret cu mine regină în cameră” (încă nu am). Deja a devenit ceva mult mai profund cu mine. Și pe vremea aia, nici nu călătoream singură. 🙂 Cred că și asta a contribuit.
