În odiseea scurtată de la mare, voiam să vă povestesc despre a doua categorie de oameni pe care i-am observat în plimbările mele lungi pe malul mării: copiii și părinții lor.
Eu zic așa: părinți, aduceți-vă copiii la mare, și bucurați-vă să-i vedeți cum se joacă în nisipul plastelină, în lumea lor creativă, cum li se luminează fața când aleargă cu sufletul deschis ca să-i înghită un pic marea, să guste și ea din pielea lor inocentă, din sufletul micuț de copil. Cum, cu trupurile lor mici, se lasă descântați de valurile spumoase, înfometate. (eu nu am fost la mare până la 14 ani, cred, așa că nu am astfel de amintiri)
Mi-a fost mai mare dragul să-i urmăresc pe acești copii muncind de zor să sape nisip fără noimă, să adune scoici, să construiască, poate, un castel efemer, liniștiți, concentrați, fericiți, plini de curiozitate și zâmbete. Încă se bucurau de copilărie, și ce bine! Fără să fie răpiți de telefoane, fără lucruri moderne, doar cu o lopățică sau chiar cu mâinile goale. Dar, pe lângă puritatea aceasta a inocenței, am mai avut în vizor încă ceva ce m-a bucurat: părinții care dădeau și ei în mintea copiilor, alături de pruncii lor dragi.
Ca să pun topping pe dulcegăria aceasta, am văzut foarte mulți tați jucându-se cu cei mici, fie ei băieți sau fetițe, și mi s-a înmuiat sufletul de a ajuns și el o moluscă nevertebrată. Știu, e frumos ca ambii părinți să fie dedicați, dar mi-a plăcut de-a dreptul că mamele se odihneau sau se uitau la ei, în timp ce tații îi duceau pe copii la apă, sau se îngropau în nisip cu ei, sau mai știu eu ce. Stângaci, am încercat să-i surprind în fotografii, fără să fiu prea ”creepy”, dar pur și simplu mi-au inspirat atâta iubire încât am vrut și eu să fur o părticică din ea. 😊
Nu mă pricep la ”parenting”, darămite la a fi adult propriu-zis, mai mult jumătate femeie, jumătate copilă, și cu atât mai puțin știu ceva despre ce să faci cu un copil mai mult decât să-l iubești și să-l lași să fie … el. Scenariile acestea mi-au amintit de propria-mi copilărie, și de sentimentul de libertate ce-l încercam când mă jucam. Părinți, lăsați-vă copiii să se joace simplu, să se joace cu alți copiii, să exploreze, să fie creativi, și amintiți-vă de propria candoare a copilăriei. De fapt, se aplică tuturor. Să privim lumea cu acei ochi curioși și să ne bucurăm de viață ca și când am fi copii și lumea ni se pare încă un mister și o minune!
Ce v-am povestit probabil că reprezintă cazuri ideale și sunt sigură că e suficient să mă întorc în oraș ca să mă lovesc de fața cealaltă a monedei. Dar aici am văzut-o mult pe aceea a părinților relaxați, dedicați și a copiilor murdari, bronzați, cu soare-n suflet și în păr. Nu se poate oare să fie mai des așa? Marea poate că face minuni. 😊 Închei astfel mica transmisiune de la Marea Neagră, de unde nu am ce să vă mai spun momentan (după ce oricum v-am înnebunit pe Instagram), iar de luni o să anunț un mic concurs pentru cei din Timișoara. Un weekend rebel și fain!
