Titlul e explicativ, dar să vă mai spun. Avem o singură viață, e clar că nu putem trăi decât povestea noastră. Dar povestea noastră este strâns legată de cele ale altor oameni din jur, și, în fine, de întreaga umanitate. Nu putem supraviețui fără celălalt, fizic și psihic. Astăzi însă, deși parcă suntem mai bine conectați decât în alte timpuri, suntem totodată și mai îndepărtați de comunitățile noastre, dar și de cea globală. Mergem cu frica de celălalt în sân. Nu încerc să elogiez trecutul, pentru că nu doresc să ridic ofrande lucrurilor care nu mai pot fi și al căror timp a curs deja. Vreau doar să subliniez că într- o eră a, pe alocuri, falsă conexiune, e necesar să cultivăm empatia.
Felul meu preferat de a face asta, pe lângă discuții firești și fizice cu oamenii sau meme-uri personalizate pe instagram, este prin cărți și filme. Nu putem fi alți oameni, nu ne încap pantofii în care ei merg zi de zi, nu avem toți posibilitatea să călătorim până la capătul lumii, dar… poate că putem încerca să vedem lumea prin ochii lor. Nu vă feriți de disconfort ori subiecte dificile. Tocmai acestea sunt cele care ne extind viziunea asupra lumii și generează empatie și emoție. Încercați! Și dacă nu vă iese odată și nu vă place, nu vă descurajați. Continuați să încercați.
Iar într-o țară în care românul este expert în absolut orice, dar nici măcar nu a ieșit în afara granițelor țării, e cu atât mai multă nevoie. Recomand filme independente, filme cu subiecte altfel, cărți care nu sunt scrise de autori faimoși, sau dimpotrivă, poate chiar da, cărți cu povești interesante scrise de autori faimoși (vezi Elif Shafak, de exemplu), dar materiale care pot infuza mintea cu perspective diferite. Iar despre teatru ca deschidere de perspectivă… v-am tot povestit. ????
Când vezi că omul de lângă tine (dar și din alt colț de glob) are aceleași temeri, speranțe sau griji ca tine, devine un pic mai greu să-l judeci. Poate că ajungi să înțelegi lucrurile altfel, că poate nu e omul, ci sistemul creat de anumiți oameni, de care beneficiază doar anumiți oameni. Că omul de lângă tine…în profunzimea sa, e la fel ca tine.
Așa că, dacă alegeți cărți sau filme de citit și văzut, vă încurajez să alegeți și unele care vă fac oameni mai buni, și să lăsați bunătatea să vă umple inima, ca să o puteți da mai departe.
Un Film
Vă povestesc scurt despre filmul ”The Old Oak”, al lui Ken Loach, pe care l-am văzut la Cinema Victoria împreună cu mama. E despre o comunitate din nordul Angliei care se trezește, peste noapte, cu o infuzie de refugiați sirieni și relațiile care se formează între ei. Comportamentul ”bătăușilor” englezi față de refugiați este revoltător, dureros, dar nu sunt lucruri pe care nu le știți deja sau auzit chiar aproape de voi: ”Plecați la voi acasă!”, ”Nu vă vrem aici!” etc.
Comunitatea însă, era suferindă de ceva vreme. Fost sat minier, mulți oameni și-au pierdut slujbele, speranța, și nimic bun nu părea că se întâmplă. Tristețea mocnea în ei. Iar valul de refugiați le-a pus capac acestei dureri identitare. Ce au văzut ei prima oară au fost diferențele: tot ce sunt refugiații și ei, britanicii pur-sânge albi nu erau. Nu s-au gândit o clipă să caute… asemănările, lucrurile în comun.
TJ Ballantyne, proprietarul barului The Old Oak chiar spune: oamenii aceștia au fost aruncați aici și sunt tratați ca într-o junglă, nu cunosc altceva din partea oamenilor. Dar prin prietenia lui cu Yara, una din refugiați, și mărinimia construită împreună, reușesc să aducă generozitatea comunității. ”When you eat together, you stick together!” devine un motto important.
Yara, sau Ebla Mari, actrița care joacă rolul principal și care trăiește într-un sat din înălțimile Golan, din regiunea ocupată de Israel în 1967, mărturisește în acest interviu:
“Going to audition for the film and meeting the Syrian refugees was my first time meeting Syrians from inside Syria, because we cannot cross the border,” she explains. “So it was my first time experiencing my identity. Some of the refugees in the cast are from a village that is maybe 10 minutes from where I live. It was very emotional. Very hard to hear what they have been through. But I felt so close to them.”
Vă recomand filmul, de la anul va intra în circuitul cinematografic comercial și îl puteți viziona (dar și celelalte filme ale lui Ken Loach sunt faine, dacă le găsiți). În orice caz, și la Cinema Victoria și la Cinema Timiș puteți găsi filme din registrul diversității, care, cred eu, ne fac să devenim mai buni.
O Carte
Și să vă spun și despre o carte, dacă tot am menționat ”filme și cărți”, mă bucur să o pot integra aici, pentru că vorbește fix despre… cum să fim oameni: Despre viața bună și cum să o trăim, sau Lecțiile celui mai îndelungat studiu Harvard asupra fericirii (1938-2018) de Robert Waldinger și Marc Schulz.
Cu toate că vorbim despre un ”studiu”, cartea nu e nici pe departe un tratat tehnic despre fericire. Mai degrabă, studiul este unul calitativ, cu urmărirea vieților unor oameni din diferite medii, și apoi extrapolând datele pentru a prezenta concluzii (”cel mai longeviv studiu longitudinal de profunzime al vieții omenești”). Poate v-ați aștepta la cine știe ce lucrare științifică cu formule și informații organizate despre fericire și bunăstare și cum să trăim o viață bună. De fapt, răspunsul e simplu, dar nu vrem să-l înțelegem: Relațiile bune cu ceilalți oameni sunt părțile cele mai importante al vieții care ne fac sănătoși și fericiți. Nu știu la ce alt răspuns v-ați fi așteptat, dar cam atât e.
Cartea ne duce pe multiplele căi ale relațiilor cu oamenii din jur, în diferite medii, dar și totodată relația noastră cu sine, toate privite și prin exemple concrete din studiile lor de caz. Avem șansa de a privi în viețile intime ale unor participanți la Studiu, de unde fiecare își poate trage propriile concluzii. Este o carte foarte blândă și prietenoasă, senină, pe care v-o recomand din toată inima. Dacă e să fim oameni mai buni, cu siguranță această carte pune o cărămidă la casa omului mai bun. Mie, cel puțin, mi-a dat de gândit… ???? Vă las mai jos câteva paragrafe grăitoare.
”Viața bună este veselă…și dificilă. Plină de iubire, dar și de durere. Și niciodată nu se întâmplă, în sens strict; dimpotrivă, viața bună se desfășoară, se derulează în timp. Este un proces. Cuprinde zbucium și calm, ușurătate și poveri, zbateri și realizări, piedici și salturi înainte, dar și căderi îngrozitoare. Și, bineînțeles, viața bună se termină întotdeauna în moarte.”
”Același lucru este valabil și pentru menținerea unei forme sociale bune. Nu e ușor să ne îngrijim de relațiile noastre în ziua de azi, și, de fapt, avem tendința să considerăm că, odată creată o relație de prietenie sau una de intimitate, aceasta își va purta singură de grijă. Dar, la fel ca mușchii, relațiile neglijate se atrofiază. Viața noastră socială este un sistem viu. Și are nevoie de exercițiu.
”Nu trebuie să studiezi descoperirile științifice ca să înțelegi că relațiile interumane te influențează fizic. Tot ce trebuie să faci este să observi cât de înviorat te simți atunci când crezi că interlocutorul te-a înțeles, în timpul unei conversații pozitive, sau să observi încordarea și epuizarea pe care le simți după o ceartă aprinsă, sau lipsa de somn dintr-o perioadă de neînțelegeri romantice.”
”Relațiile sunt în mod necesar sisteme reciproce. Sustinerea are loc în ambele sensuri. Sprijinul pe care îl primim nu este decât rareori imaginea exactă, in oglinda, a sprijinului pe care îl oferim noi înșine, dar o regulă general valabilă este „primești ceea ce dăruiești”.
”Idea de a oferi ceea ce ti-ar plăcea să primești în schimb este o soluție la problema neputinței și a deznadejdii pe care le simt oamenii uneori, atunci când se gândesc la relațiile lor. Nu putem avea un control direct asupra modului în care alții interacționează cu noi, dar putem controla modul cum interacționăm noi cu ei. Poate că nu primim un gen anume de sprijin, dar asta nu înseamna că noi nu putem să-l oferim. (…) Există atât o legătură neuronală, cât și una practică între generozitate și fericire. A fi generos este un mod de a-ți pregăti creierul pentru starea de beatitudine, iar aceasta, la rândul ei, te determină să-i ajuți pe alții, în viitor.”
