Mie îmi place să încep săptămâna pe blog cu articole pozitive, subiecte bune, sau măcar interesante, și să las cele în care mă plâng sau critic mai încolo. Așa simt că e datoria mea față de mine și de cititori să pășesc cu un zâmbet în săptămână, curaj sau inspirație. Și cu ocazia aceasta, vă doresc o primăvară minunată! 🙂
Astăzi vreau să vă mărturisesc un gând pe care mi l-am confirmat de ceva vreme, prin mine: anume că într-adevăr, niciodată nu e prea târziu. Desigur, există exemple în lumea întreagă de oameni care și-au descoperit pasiuni la 40 de ani sau care s-au apucat de total altceva la 50 de ani, au inventat teorii la vârste considerate ”excepționale” (pentru că nu se încadrau în ”normă”) și așa mai departe. Pe cât îmi place să mă uit în jur, cel mai mult îmi place să mă folosesc pe mine drept exemplu – de ce? Cred că în cercul meu lărgit de cunoștințe și chiar cei care mă citesc, există persoane care se confruntă cu probleme similare mie, sau frământări zilnice prin care am trecut și eu, și chiar sper ca experiențele mele să servească drept model de curaj pentru oricine are nevoie de acel umăr … virtual.
Spun asta pentru că mereu suntem supuși unor presiuni extreme venite nu doar din partea societății, dar și din partea noastră – influențați fiind de exterior, îngrijorați că nu ne încadrăm în acea nenorocită de normă. Pentru că așa e ”trendul”, pentru că așa e ”firesc”, sau pentru că ”așa se face”. Sunt convinsă că totul are timpul său și că fiecare om are propriul ritm, viața fiecăruia dintre noi fiind unică și în mare parte, în controlul nostru. E ușor să ne uităm pe Facebook sau pe Instagram la poze minunate cu alți oameni și experiențele lor și să tânjim la ele, zgribulindu-ne resemnați că ”nouă ne-a trecut timpul pentru așa ceva”. Parcă prea preocupați să îi urmărim pe alții, neglijăm ce avem în fața ochilor: propriul nostru drum.
Nu cred că trebuie să trăim cu ideea că ”nu o să mai apuc să fac asta” și trebuie ”acum”, pentru că cine știe când voi muri sau oai, lumea se va sfârși și aia e, nu vom apuca să ne împlinim toate visurile. Voi chiar credeți că vreodată vom reuși asta? 🙂 Un pic naiv, aș zice. Indiferent de ce fac alții sau ce au făcut, sunt aici să vă spun că: nu e prea târziu. La naiba cu ce vrea și ce face societatea! Ce simțim noi e important, ce vrem noi să ne ghideze, oricând o fi. Cine zice că la 15,20,30,40 și ceva de ani nu poți face ceva total nou? (și o să vă spun mai târziu, când pot să și evaluez asta, cazurile mele specifice, căci sunt multe) Eu am învățat să merg cu bicicleta târziu, la 19 ani cred. Atunci a fost să fie, și nu m-am gândit vreo secundă că deh, dacă n-am învățat în copilărie, n-o să mai învăț eu acum, fată mare. O persoană care vrea să învețe orice sau să se apuce de orice și are atitudinea de ”se poate”, chiar va și reuși. Dacă eu, Anca Iordăchescu, o persoană neîndemânatică, uneori timidă, pesimistă, nepricepută, băiețoasă, speriată, mofturoasă…am reușit atât de multe lucruri în ultimii ani, clar există speranță pentru oricine altcineva. 🙂 Serios.
Așa că dragilor, dacă vă gândiți că ”e prea târziu” pentru a face ceva, găsiți altă scuză, căci asta nu e bună. Nu e prea târziu pentru iubire, dans, pentru a descoperi muzică bună, pentru a merge pe bicicletă, pentru a învăța să înoți, pentru a călători, pentru a face sport sau a mânca sănătos, a renunța la vicii, oameni pe care nu-i dorim în preajmă, pentru a ne muta sau a ne face alte planuri. Poate e târziu uneori pentru a face copii sau alte lucruri anatomic imposibile la anumite vârste, dar știți deja că nu mă refer la cazuri extreme, ci la cazuri relativ simple, de zi cu zi. Continuăm cu: niciodată nu e prea târziu pentru a citi toată filozofia lumii, pentru a învăța o limbă nouă, a găti din rețete Jamie Oliver (sau ce-o mai fi), a sări cu parașuta sau a lua lecții de aviație. Treaba stă însă în implementarea acestui ”niciodată nu e prea târziu” – odată ce am depășit bariera comparării cu ceilalți într-un spațiu temporal, haideți să nu ne găsim singuri piedici inutile pentru a ne urma dorințele.
Așa cum nu există un timp universal, o lege bătută în aur și inscripționată cu ani specifici și în dreptul lor – ce ar trebui să facă fiecare om la fiecare vârstă – așa nu există o viață universală – e destul de logic. Și dacă ar exista așa o lege, eu i-aș spune la naiba și cu ea. 🙂 Fericirea noastră contează, orice formă ar prinde ea, la orice vârstă. Așadar, curaj, cadeți, ritmul nostru e doar al nostru, și e bun și frumos așa cum e el, plin de însemnătate și reflectând personalitatea noastră. 🙂
0 comentarii