Cel care mă așteaptă

Nu, nu pe mine, că pe mine nu m-așteaptă nici Scaraoțchi. E vorba de un roman interzis de două ori în Iran. O poveste incredibil de frumoasă și captivantă. 🙂

Titlu: Cel care mă așteaptă, [IT] Quello che mi spetta (varianta tradusă în Italia)
Autor: Parinoush Saniee, autoare iraniană

Despre ce e vorba: (acțiunea se petrece în anii 1980, surprinde mișcările revoluției iraniene) Masumeh este o tânără adolescentă ce recent s-a mutat la Teheran, cu familia ei. În afară de Agha Jun, tatăl ei, nu prea o înțelege nimeni. Masumeh e diferită de celelalte fete iraniene pentru simplul fapt că dorește să învețe și să meargă la școală și desigur, să se mărite din dragoste și nu cu forța. Pe deasupra, se și împrietenește cu Parvaneh, ”o destrăbălată”, cum ar categorisi-o mama lui Masumeh.

Într-o zi se îndrăgostește de un tânăr student ce ajuta la farmacia din zona ei. Saeid o plăcea înapoi și îi scria scrisori pe care le trimitea prin Parvaneh, căreia îi plăcea tare mult ”procesul”. Din nefericire, destinul le-a fost potrivnic celor doi, familia lui Masumeh a aflat de ”neobrăzarea” ei de a se vedea cu un băiat străin și a decis să o mărite imediat. Pe lângă faptul că frații săi mai mari au bătut-o și s-au dus să-l omoare pe Saeid, Masumeh se vede și fără susținerea tatălui ei, aruncată într-o căsnicie indezirabilă. Aflată într-o depresie cruntă și suferind enorm, tânăra nu mai are vlagă și răspunde automat la orice i s-ar propune. Astfel că de rapida căsătorie se ocupă mama sa, Khanum Jun, împreună cu o vecină căreia Masumeh îi era dragă. Se mărită astfel cu Hamid, un bărbat frumos și misterios, care, culmea, nu îi cere nimic.

Da, ceva este dubios la mijloc, mai ales când Hamid lipsește nopți de-a rândul și o mai și încurajează pe Masumeh să-și urmeze studiile. Iar când Masumeh îi dăruiește primul băiat și el își continuă viața de rebel împotriva sistemului, lucrurile nu au cum să iasă bine. Deloc. Sau …. ? Vă invit cu drag să citiți ca să vă dumiriți 🙂

Opinie personală: Vă dați seama cât de fericită am fost când mi-am adăugat un autor (o autoare, mai precis) la lista de străini pe care să-i citesc. La început povestea părea o telenovelă arabă, sincer, însă ceva m-a făcut totuși să continui să o citesc. Nu am regretat nici o secundă. Este mai mult decât se arată de prima dată. O istorisire a tumultului și luptei unei femei pentru familia ei, pentru principiile sale și dedicarea pentru ea, alegeri și destine ironice, cu una caldă, una rece. De parcă viața i s-ar fi ursit să-i fie nedreaptă. Să nu mai pomenesc de diferențele de mentalitate ce m-au încercat pe parcursul lecturii. E o carte foarte frumoasă și simplă, dar care transmite multe, aș zice eu. 🙂 Să o citiți? Bineînțeles!

Citate:

”… am citit și recitit scrisoarea lui Saeid, am vorbit despre gentilețea lui, despre educația lui și despre scrisul lui frumos, până când i-am mărturisit lui Parvaneh că mi se părea că am o boală de inimă, fiindcă bătăile mele aveau accelerări neașteptate și un fel de neliniște mă năpădea încontinuu … Ea a început să râdă.”

”Trebuia să te lupți ca să obții chiar și cu costul suferinței. Dacă oamenii nu ar ceda în fața abuzului de putere, cei care abuzează de puterea lor n-ar exista… în schimb, lumea e plină de ei! Chiar docilitatea și slăbiciunea întăresc bazele opresiunii!
(…) Recunosc că nu-mi displace deloc să găsesc pregătit micul dejun dimineața, casa curată și ordonată și rufele spălate, dar asta vine din egoismul bărbaților și din educația greșită, fondată pe superioritatea masculină. Eu sunt convins că nu trebuie să ne gândim la femeie în termenii aceștia. După mine, dintre ființele umane, femeile sunt cele mai exploatate din istorie. Primele care au fost subjugate de alte ființe umane, considerate obiecte …și, din păcate, încă e așa.”

”M-am refugiat în camera mea ca să dau frâu liber lacrimilor. Reflexia din oglindă era cea a unei femei neputincioase, palide, terorizate. Ce puteam să fac? Dacă n-ar fi fost copiii, aș fi fugit, dar, cu ei, cum aș fi putut? Eram căpitanul unei nave care se scufunda și căruia membrii echipajului îi încredințaseră viața, dar și eu aveam nevoie de o barcă de salvare, care să mă ducă cât mai departe posibil de dezastru, și nu mai aveam puterea să susțin povara acelei responsabilități. O auzeam pe Shirin plângând tot mai tare. M-am ridicat, mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am ieșit din cameră: nu aveam de ales, nava aceea nu putea avea alt căpitan în afară de mine.”

”La facultate aveam o colegă pe nume Mahnaz, care ținea o frază înrămată pe perete: ”Tot ceea ce îmi doream am obținut în ziua în care nu mi-am mai dorit.”

”Nimeni nu ne vrea pentru noi înșine, pentru ce suntem, toți ne vor pentru ei înșiși.”