Cărtărescian

Că n-am mai scris de mult despre ce am mai citit … 🙂 De data aceasta, Cărtărescu!

Titlu: Frumoasele străine
Autor: Mircea Cărtărescu

Despre ce e vorba: Sunt trei ”povestiri” în volumul pe care îl am eu, de fapt, și ele se numesc: Antrax, Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină) și Bacoviană. Nu e nimic de duh, nimic foarte spiritual. E Cărtărescu povestind, cu unele exagerări, desigur, dar deloc deranjante, întâmplări tragi-comice din viața lui.

Opinie personală: De Cărtărescu nu mai citisem înainte decât poezii și acest volum îmi căzuse în mână acum câteva săptămâni (l-am primit de fapt). Nu, n-am citit ”De ce iubim femeile” sau ”Orbitor” sau alte cele, nu pentru că n-am vrut, ci pentru că nu știu de ce. Așa că înainte să gust dintr-un Cărtărescu prea boem, să zicem, am râs pe înfundate citindu-i depănările savuroase, pline de umor și imaginație. Nu am a critica mare lucru (pe larg, dacă dorește cineva, în comentarii) și în ansamblu mi-a lăsat o impresie foarte bună, făcându-mă desigur să vreau să citesc și altă proză a lui. Este un volum ușor pentru creier și care vă poate destinde dacă sunteți deschiși la un comic grotesc în unele paragrafe. 🙂

Citate:
”-Bine, scrie-așa cum ai zis. Ne tutuiam acum, fără ca eu s-o fi aflat, după modelul de la mahala: ”Domnișoară, sunteți singură sau ești cu mă-ta?

”Îmi imaginam milioane de morți, din Militari în Balta Albă, ba chiar și prin comunele limitrofe … și eu singur vinovat de absolut toate. Aveam să rămân în istorie, alături de Gingis Han, Stalin, Hitler și Pol Pot. Când avea să vină vorba de România, străinii n-aveau să mai spună ”Yes, Hagi, Nadia, Ceaucescu..” ci ”Yes, we know, Cartarescu...”. Îmi îngheța sângele-n vine.”

”Filmul făcut de simpaticul francez ca un fel de avanpremieră a călătoriei noastre în Franța se deschidea, bineînțeles, cu primul și cel mai important scriitor român, Nicolae Ceaușescu în persoană.(…)
Ce mama naibii aveau toate astea de-a face cu literatura română contemporană? Imaginați-vă că vine o delegație de doisprezece scriitori francezi, la creme de la creme, în România și că ne apucăm să facem un film despre ei. Ce-ar zice franțujii dac-am începe filmu-ăsta cu evenimentele din nu știu cât Thermidor, cu căderea Bastiliei, cu Gavroche și cu tipa aia cu țâțe goale conducând mulțimile, cu Ludovic al XVI-lea ghilotinat, cu Robespierre ținându-se de falcă? Li s-ar părea, probabil, că ne-am pierdut mințile. De ce, mă-ntreb, unii au dreptul la normalitate și modernitate, iar alții, doar la o istorie pitorească?”

”Poate la alte neamuri mai greoaie la minte ar fi fost o problemă, dar se știe că românul nu pere, ci mere.”

”În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.”

”… eu sunt om dintr-o bucată, ce am de spus spun în spate..”

”Seara răsucea cu un gest torționar cheița centralei de încălzire până la zero. La zero Kelvin, probabil, căci în cinci minute, nu știu cum, se lăsa în casă un frig cosmic, o moarte termică universală.(…) În miez de decembrie și de noapte, vânăt de frig, deschideam larg geamurile ca să intre puțină căldură. Dacă ningea, mă culcam lângă geam, ca să fiu acoperit de zăpadă. Auzisem că ține cald copacilor, la rădăcină. Când nu mai puteam răbda, degerat de sus până jos ca un uriaș deget, mă strecuram până în sufragerie, pe întuneric, ca un hoț, și mă lipeam cu tot trupul de tabla rece a centralei termice. Aveam halucinații, mi se părea că se încălzește treptat(…).”

”Arta e un domeniu sufocant din multe puncte de vedere: competiția înspăimântătoare, confruntarea cu tine însuți, cu publicul, cu confrații și cu critica – arta e un război în care ești singur împotriva tuturor -, nevoia inumană de a progresa continuu, de a supraviețui continuu în proprii tăi ochi, toate acestea sunt de-ajuns să te-mpingă spre autodistrugere.”

”Ei, cum, vorba neamțului, toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul două …”

3 comentarii

  1. „De ce, mă-ntreb, unii au dreptul la normalitate și modernitate, iar alții, doar la o istorie pitorească?”
    Poate pt ca acei „altii” n-au parte de normalitate si modernitate? Poate pt ca romanii seamna izbitor cu cartofii: partea cea mai buna este sub pamant?

    „Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.”
    O ALTA modalitate de a scrie ca „o fapta buna nu ramane niciodata nepedepsita.”

    ”… eu sunt om dintr-o bucată, ce am de spus spun în spate..”
    Asta-mi aminteste spusele unui fost coleg: instiintat fiind ca o persoana – o colega – (fata de care manifesta o mare apropiere umana) „il vorbea de rau pe la spate” (si convins probabil – pe buna dreptate – ca nu este adevarat) „a scos” o „perla”: „Mie IN FATA sa-mi vorbeasca frumos! In spate, cand nu-‘s aici? In lipsa n-are decat sa ma si bata, nu numai sa ma barfeasca…”

    „…arta e un război în care ești singur împotriva tuturor…”
    VIATA este o lupta in care – impotriva tuturor – esti in cea mai mare parte singur. (In copilarie / tinerete poate iti mai tin partea parintii, apoi – daca ai noroc – ai partenerul / partenera de viata alaturi de care sa duci lupta, poate – daca esti deosebit de norocos – ai un prieten sau doi (fie alaturi de consort / consoarta, fie ca alternativa la el/ea) care lupta (pt tine) alaturi de tine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *