Când v-a ”prins” ultima oară ceva?

Azi pare o zi bună de cugetat! La ce cuget… hmmm… la ce ne face să vrem să ”devorăm” ceva, și cât de des ni se întâmplă asta. Gândul acesta mi-a parvenit ieri seara, când stăteam în pat citind, și mi se închideau ochii de oboseală, dar aș fi dat orice să am școală următoarea zi, să pot chiuli ca să devorez ceea ce citeam.

Când eram mică, îmi ardeau ochii de emoții când citeam ceva ce ”mă prindea”, sau dacă scriam ceva captivant (o poveste, o poezie, prostioare copilărești), ba chiar dacă mă apucam să pictez sau să desenez. Nu mă puteam dezlipi ore de respectiva activitate, sau, cel puțin, îmi era foarte greu. Mă simțeam absorbită, ca parcă trasă într-o gaură neagră reversibilă, din care să pot reveni. Țin minte că odată mi-am făcut un catalog cu informații despre Sailor Moon, ca să știu tot despre ea, pe lângă anime-ul propriu zis! (urmau și alte subiecte, de la astronomie la alte personaje, dar s-a pierdut treaba asta pe drum)

E posibil să greșesc (pentru că memory bias), dar pe măsură ce a trecut timpul, parcă m-am regăsit mai rar în ceva care să mă captiveze în așa hal. Ceva care să-mi dea senzația că vreau să devorez, să îmi trezească lăcomia de a învăța sau însuși. Nu știu dacă e lipsă de ”timp” sau priorități, sau pusul stiloului pe hârtie – lucru, care, apropo, mă entuziasma maxim, mai ales când compuneam ceva. Îmi place foarte mult să scriu pe hârtie, și în afară de serviciu, în agendă, o fac foarte rar (eventual când mai trimit scrisori, lucru de care m-am apucat recent).

O fi lipsa noastră de atenție structurală pentru ceva mai îndelungat? Incapacitatea tot mai adâncă de a nu fi în stare să ne concentrăm? Sau o fi ceva ce oricum e destinat să vină în valuri, și să treacă? Sau poate faptul că ne scade potența curiozității, dar curiozitatea aceea pură, infantilă? Nu știu cât de conștientă eram de această lipsă până nu am retrăit senzația din copilărie, și care m-a trimis un pic înapoi în timp. Pentru că, atunci când devorezi ceva, nu te gândești că ”trebuie”, ești ”in the zone” direct. Aș fi stat acasă, în pătura caldă, să citesc cu ochii mijiți, cu un pic de cardio la inimă, ca mai apoi să finalizez în extaz și să rămân cu ochii în tavan, plutind. Dar hey, trebuie să-mi revin, nu prea mai îmi permit să fiu așa! Deși mi-e dor, chiar mi-e dor.

Poate că totuși mi-am reaprins flacăra spre ceva foarte interesant odată cu descoperirea pasiunii pentru gătit, unde uneori sunt ca o obsedată încercând să fac să-mi iasă totul bine. Atunci da, bucătăria devine pentru scurt timp acea gaură neagră despre care vorbeam mai sus, încerc să fiu creativă, să mă inspir, fac meniuri în cap, planuri culinare, și așa mai departe. O obsedată, v-am zis. Vreau să caut mai des acest ”drog”, să mă scufund în ceva care să mă deconecteze, sau să mă conecteze mai profund la ceva. Acum că am scris despre asta (un pic terapeutic, recunosc), o să-mi vină mai des în minte. 🙂 Din păcate, tot nu pot chiuli astăzi de la lucru, la naiba!

Voi când v-ați simțit ultima dată așa, vi se întâmplă des să vă „mistuie” ceva? 🙂 Ce simțiți când vreți să ”devorați” ceva?

0 comentarii

  1. Daaa! Eu încă mă mai pierd așa în citit, am momente în care îmi bate inima mai tare, în care mă consum atât de tare gândindu-mă la personaje, la ce li se întâmplă. Acum, de exemplu, citesc ”My sister’s keeper” (Jodi Picoult) și mă consumă văzând cu ochii. De câteva zile mă gândesc doar acolo, mi se pare o poveste de viață atât de posibilă și atât de dureroasă încât mă sucesc și mă gândesc cum aș face eu, cu cine rezonez mai mult, scriu texte în cap plecând de la povestea asta, am început trei ciorne, m-am răzgândit fiindcă între timp am mai citit un capitol…mă simt răscolită și în același timp mă bucur de starea asta. Cred că asta trebuie să facă o carte, un film, o poveste, să-ți creeze emoții puternice, poate contradictorii, să te prindă și să nu-ți mai dea drumul nici după ultima pagină.
    Altfel, da, nici eu nu simt că mă mai prind la fel de multe lucruri, dar cred că e și de la lipsa timpului. Încercăm să facem cât mai multe lucruri în orele libere pe care le avem, așa că e mai greu să te lași dusă de val câte o oră-două și să uiți de orice altceva, să te cufunzi în activitatea respectivă. Eh, mai încercăm 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *