A murit o pasăre cântătoare

În afară de faptul că scriam pe Facebook că citeam această carte acum două săptămâni, iată că apuc să și scriu despre ea, odată cu regretata și recenta moarte a autoarei, Harper Lee, odihnească-se în pace. ”Să ucizi o pasăre cântătoare” este o carte care m-a mișcat teribil, ultima care m-a impresionat (până la lacrimi) de la Viktor Frankl – Man’s Search for Meaning încoace. Iar titlul pe care l-am ales astăzi nu e doar un omagiu pentru doamna Lee, dar pentru întregile cruzimi pe care le-a suferit omenirea din cauza omenirii de-a lungul timpului. O să explic, și vă povestesc și despre film, căci e extraordinar și acesta!

Harper Lee nu a scris decât o singură carte în viața ei (cu excepția unui aparent al doilea, de fapt prim manuscris al aceleiași cărți), dar aceasta a fost de ajuns pentru a lăsa o moștenire. Povestea se învârte în jurul aceleiași acțiuni: familia Finch, în orășelul Maycomb, undeva prin anii 1930 în America, unde lipsa de educație (ignoranța) și prejudiciile rasiale contrastează puternic între diverse generații. Harper Lee nu și-a scris autobiografia prin această carte, dar foarte multe aspecte sunt inspirate din viața ei, așa cum apare tatăl său ficțional, Atticus Finch, un avocat de o integritate ireproșabilă, fratele său, Jem, și prietenul din copilărie Dill, care îl întruchipează pe Truman Capote. (sigur știți filmul pentru care Philip Seymour Hoffman a câștigat Oscar-ul – Capote, odihnească-se și el în pace). Este vorba despre același personaj, care în viața reală a fost un adevărat sprijin pentru Harper Lee, deși se zvonește că succesul cărții autoarei i se datorează, de fapt, lui. Eu nu aș pune chezășie pentru asta, având în vedere că Lee l-a ajutat la rândul său pentru romanul In Cold Blood… iar faptul că el nu i-a recunoscut contribuția a fost un gest urât. Nu cred că ar fi pierdut el ocazia să se ”laude” cu o asemenea realizare de Pulitzer. Dar, cine sunt eu, o muritoare de rând, să-i critic pe acești oameni. Lăsăm asta, deci, la o parte.

Jean Louise Finch (Scout) povestește astfel prin ochii fetiței de 6 ani întâmplările ce se succed în cei trei ani în care are loc narațiunea din carte. O mică rebelă, crește fără mamă și este puternic ghidată de valorile tatălui său și aventurile fratelui său, cu care își petrece cel mai mult timpul. Atticus ajunge să apere un negru într-un tribunal public, un lucru rar într-o America încă zbuciumată după războiul civil și abolirea sclaviei. Pe alocuri, subiectele ating și probleme de feminism (timpuriu) în societate și sistemul de educație din școli. Deși surprinde doar un pasaj de trei ani din viața personajelor, Să ucizi o pasăre cântătoare reușește să transmită atât de multe… transcende timpul și se înfățișează aproape ca o poză a zilelor noastre. Aici revin la titlu – observați că se folosește conjunctivul, nu trecutul, nu o formă a infinitivului prezent, ci conjunctivul prezent. Nu cred că asta a avut un scop în spate (chiar habar nu am), dar în interpretarea mea, tocmai pentru că este folosit ”să ucizi o pasăre cântătoare” răsună atât de actual, mereu, indiferent de perioada în care ne referim. Cumva, Harper Lee îi acordă o valoare infinită acestui roman, pentru că întotdeauna va fi un păcat să ucizi o pasăre cântătoare. Absolut minunat. Doamne, puterea asta a cărților… 🙂 Una dintre puținele care pot să îngenunchieze timpul.

Două scene m-au impresionat puternic în această carte, dar desigur nu vi le pot spune ca să nu stric farmecul, așa că celor care au citit deja cartea le trimit invitația de a încerca să ghicească în comentarii! 🙂 Pur și simplu nu mai știam cum să reacționez. Atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, cartea îmi atinsese sufletul. Nu doar Scout, prin candoarea și autenticitatea ei de copilă în căutare de exemple ale adulților, dar și Atticus Finch reprezintă coloana vertebrală a acestui roman. Un model de tată și de om, în fond, despre care aveam impresia că îmi vorbește mie, că eu sunt copilul care a greșit, iar el cu blândețe tratează problema. Chiar dacă văduv, se străduiește să le dea copiilor săi o educație bună, dar mai ales cea mai importantă dintre toate: fiind exemplul grăitor și mergător al principiilor sale solide de etică. Un om, de asemenea, umil și modest, dar foarte inteligent și chibzuit, a devenit un personaj clasic și marcant al literaturii moderne americane, îndeosebi prin prisma toleranței și simpatiei față de ”negri”, care de fapt nu e decât umanitate și normalitate… așa cum trebuie să fie. Tot el pune în discuție simbolismul păsărilor cântătoare care nu fac decât să ne bucure cu trilul lor, metaforă profundă pentru tot ce este inocent, și încă pur în lume. 🙂

Nu prea am ce să vă mai spun, căci am scris destul, dar sigur se mai pot zice multe. Vă recomand această carte din tot sufletul, la fel cum am recomandat-o și pe Splendida cetate a celor o mie de sori, fiind un roman deopotrivă sensibil și puternic, cu o voce atât de actuală … chiar și azi.

Cât despre film, a fost filmat în anul 1962, în regia lui Robert Mulligan și îl are ca protagonist pe Gregory Peck, un actor care mie îmi place mult, mi se pare că are un aer de ”je ne sais quoi” misterios, reușind să joace și roluri mai poznașe, dar și unele mai serioase, cum e acesta al lui Atticus Finch. Copiii fac o treabă grozavă fiind….copii, strâmbându-se, dându-și ochii peste cap, fiind curioși, sunt foarte simpatici să-i vezi prinzând viața din carte. Iar bietul Tom Robinson este jucat atât de bine, parcă ar trăi durerea stigmatizării negrilor. Și poate că, în adâncul sufletului său, chiar o trăia… Eu una sincer nu am putut să nu mă uit la film după ce am citit cartea. Mi se pare că cele două se completează foarte bine, și dacă vreți să mai știți, filmul are și 3 Oscar-uri, pe care unul l-a luat, natürlich, Gregory. Nu e un film foarte vesel sau copilăresc, poate am greșit dacă m-am exprimat astfel, dar e emoționant. 🙂

Mulțumesc, Harper Lee, pentru ”Să ucizi o pasăre cântătoare”. Sper să ucid cât mai puține în viața mea. Câteva citate…