Utilitate și / sau plăcere?

Că tot e sezonul pascal, reflectam ieri un pic la comportamentele consumatorilor, implicit la al meu, căci pe cine altcineva să critic mai cu foc? 😛 Spălam o cană la serviciu, o cană de la Cărturești pe care am dat 50 de lei. Îhî. E o cană foarte frumoasă, și foarte încăpătoare – detaliu pe care îl căutam îndeosebi. (în momentul respectiv voiam să cumpăr o cană foarte mare, în care să beau cât ceai, lapte, cafea poftesc!!) Așa că în timp ce îmi spălam cana, mă întrebam: cât de mult îmi place acum cana aceasta, comparat cu cât îmi plăcea când am făcut achiziția? Hmm … mi-am dat seama că nu atât de mult. Apoi m-am întrebat dacă este încă utilă și servește scopului pentru care a fost cumpărată – din fericire, da. Mă pot bucura de ceai mult sau cafea cu lapte din plin, fără să fiu nevoită să reumplu cana. Și îmi ajunge.

Dar gândindu-mă înapoi tot la momentul în care am luat cana asta, adevărul e că am reacționat impulsiv, de plăcere. Căutam utilitatea, dar am prioritizat plăcerea – este o cană mare și frumoasă și mi-a adus plăcere pentru moment (câteva zile). Ceea ce nu e neapărat rău, însă de aici am continuat cu gândul și cântăream oare câte dintre lucrurile pe care le cumpărăm ne satisfac o nevoie reală sau doar o plăcere de scurtă durată? 🙂

Profesorul Duke (fost MIT) Dan Ariely, în cărțile sale despre iraționalitate și economie comportamentală, vorbește adesea despre alegerile inutile / impulsive ale consumatorilor și cum aceștia se bazează pe istoricul deciziilor luate ca să ia o decizie actuală. (e.g. dacă în trecut am avut tendințe să cumpărăm impulsiv lucruri și să nu ne abținem, când ne întrebăm dacă ”să îmi iau asta sau nu?” de obicei răspunsul va fi ”da”, pentru că istoric, așa am procedat) E un obicei prost foarte greu de controlat, și eu însămi recunosc că mi-e dificil să lucrez la asta. De aceea, când Dan vorbește despre cine sau ce are control asupra deciziilor noastre … ei bine, în cazul consumului (bunuri sau servicii), cred că nu mai e o surpriză dacă spun că noi sigur nu, de cele mai multe ori.

Nu spun să nu ne mai luăm lucruri pentru simpla lor plăcere, dar ar trebui să fim atenți că plăcerile satisfac iluzii temporare în majoritatea cazurilor, și dacă nu au o utilitate care să își dovedească valoarea, rămân … nefolosite sau se aruncă, adăugându-se la marea grămadă de gunoi din lume. Cumva, plăcerea aceasta se depreciază în timp, și ideal ar fi ca utilitatea să rămână în urma plăcerii (așa cum cana mea încă îmi e utilă, deși nu îmi provoacă aceeași plăcere). Un alt exemplu ar fi că undeva în liceu, am cumpărat o placă de păr Remington și am dat (mama) vreo 250 de lei pe ea. Plăcerea a fost instantă, îmi puteam întinde părul în scurt timp, arătam diferit, aveam o nouă freză, aparatul mergea blană, înțelegeți. Ei bine, entuziasmul a dispărut după o vreme, dar timp de aproape 5 ani, dacă nu mai mult, produsul și-a dovedit utilitatea. Dacă îmi permiteți o paranteză, și sper să nu vă supărați pe mine că spun asta, cele mai inutile lucruri care sunt la modă acum mi se par cărțile de colorat. Sunt destul de scumpe și frumoase, e drept, dar oamenii petrec infinit mai puțin timp desenând, decât ar trebui, ca urmare a achiziției – unii chiar deloc. O cumpără și nu desenează nimic sau desenează o pagină, pun o poză pe Facebook și aia e.

În cealaltă extremă, cred că sunt și lucruri care ne pot oferi atât plăcere, cât și utilitate – în cazul meu, deja am Cometa de 4 ani și în echivalentul automobil, ar însemna că am o Dacie 1300. :)) Cu toate acestea, bicicleta nu doar că îmi este utilă, însă zilnic îmi oferă plăcerea de a fi cu ea. Când merg pe bicicletă sunt pur și simplu fericită și mă simt bine. Asta da amortizare a investiției. 🙂

Revin la comparația dintre util și plăcut, căci asemenea decizii mai ”grele”, dar și impulsive, zic eu că se iau în privința lucrurilor care costă mai mult. Bazându-ne însă pe o societate consumeristă, influențele marketing-ului și tot așa, cedăm rapid și uităm sau ignorăm partea utilității. Cred că raportul achiziții de plăcere vs achiziții de utilitate ar trebui să fie 1 la 3. Cu toate acestea, tind să afirm că este taman invers – supermarket-urile sunt pline, iar de Sărbători cel mai bun spațiu liber în care să te afli este în afara magazinelor, nu în ele. Se cumpără toate prostiile din lume, și oamenii cică ”n-au bani”. Normal că nu îți rămân bani dacă mergi fără o listă la cumpărături și fără un buget maxim, pe care nu îți permiți să îl cheltui doar pe plăceri. Așa fac business-urile banii grei – pe slăbiciunea noastră consumatoare și foarte influențabilă de plăcerile pe care le râvnim.

Sunt de părere că banii ar trebui să fie investiți cu totul altfel, în principal pe experiențe (aici gama e largă, de la abonamente de sport, la abonamente de reviste gen DoR, până la călătorii), și nu doar că trebuie investiți altfel, dar POT FI drămuiți chibzuit. Dacă suntem conștienți de asemenea comportamente dăunătoare care ne chelesc de bani, e deja un prim pas (rău e când nu ne dăm seama deloc). Apoi vin și metodele de a nu cheltui atât de frenetic. Cred că după ce îmi asum și eu asta, o să pot să vă povestesc cum am reușit să scap de acest obicei prost pe care nu l-am inclus la începutul anului în plan (l-am depistat acum, ca un cancer timpuriu). Momentan, procentul meu de cumpărat e jumate util, jumate de plăcere – departe de 1:3. Însă încerc să îmi fac un plan mai detaliat pe partea asta și să experimentez, iar apoi să vă prezint sincer rezultatele. Spun asta după ce ieri mi-am comandat un ondulator. Aham. E clar că sufăr de iraționalitate consumeristă.