Sweets

M`am întooors! Şi nu oricum, cu mâna goală ! 😀 O să vedeţi iiimediat despre ce vorbesc, pentru că v`am spus că mai vreau să punctez câteva lucruri de la postul trecut.

Călătoritul cu trenul e fain, dar în Săgeata Albastră nu prea ai loc atunci când stai pe scaunele alea înguste și rigide. Cel puţin pentru persoanele cu picioarele lungi, ( adică aşa ca mine ) văleu, e bai! Mi`am zis că atunci când o să fiu mai mare şi o să îmi permit, în momentul în care voi merge cu trenul spre o anumită destinaţie, voi cumpăra două bilete pentru două locuri: unul pentru mine şi unul pentru picioarele mele! Mă întreb, însă, dacă aşa ceva e îngăduit. 😀

La un moment dat a fost atât de aglomerat, încât erau unii care stăteau în picioare. Când am vrut să mă duc la toaletă, mama m`a întrebat dacă vreau să`mi dea hârtie igienică. ( ştiţi că nu putem avea încredere nici măcar în igiena săgeţii ) Sora mea a sărit imediat:
“- Cum să umble cu hârtia igienică prin tren ? Vrei să se facă de râs, să o vadă toată lumea, în înghesuiala asta, cu ditamai hârtia în mână ?
– Unui om ar trebui să îi fie ruşine atunci când e necinstit sau hoţ, nu când merge precaut la toaletă, ca să nu ia microbi !”
Aşa a ripostat mama şi i`am dat dreptate, prin urmare am luat hârtia igienică.

Îmi place că prin ferestrele mari ale trenului pot să admir peisajele de`afară. Am văzut câmpii mănoase şi dealuri verzi, împăienjenite de păduri singuratice. Deasupra lor, ce ? Gunoi şi clădiri dărăpănate. Nu mai comentez nimic.

Revenind la bunici: ne`au aşteptat, pe mine şi pe sora mea, cu o surprizăăă ! Două surprize vii, de fapt, materializate prin două căţeluşe pui! Nu mă pricep la rase, dar ele sigur fac parte din “Rasa Drăguţilor”. Eu am numit`o pe a mea “Toto” ( ca şi pe căţelul Dorotheei din Vrăjitorul din Oz – ştiu că nu e nume feminin, dar mie mi`a plăcut ) şi sora mea i`a zis “Bella” căţeluşei ei ( fiind pasionată de Twilight ). Sunt micuţe şi grăsuţe, aleargă strâmb şi îşi leagănă burtica dintr`o parte într`alta când se plimbă. Pentru că, uneori, cuvintele nu sunt de ajuns, vă pun şi câteva poze. 🙂

Bunicii mei sunt absolut încântaţi de cele două, şi se joacă aproape toată ziua cu ele. Bieţii de ei sunt singuri şi nu prea au cine ştie ce bucurii zilnice. Din doi copii, unul a murit şi celălalt a plecat ( în Germania ) aşa că noi reprezentăm preocuparea lor acum. La rândul lor, ei se alătură personajelor şi lucrurilor din tabloul copilăriei noastre, pentru că ne`au fost permanent aproape. Pot să spun că am avut o copilărie fericită din punctul acesta de vedere. Bunicul ne spunea poveşti ( uneori le inventa chiar el ) şi bunica ne gătea mâncărurile preferate. Mergeam prin pădure cu câinele Nero ( era un câine lup la care ţineam foarte mult ) şi bunicu` aduna surcele, noi flori pentru bunica. Uneori mai şi cântam, deşi eram afoane. Când eram şi mai mică, încercam pantofii şi bijuteriile bunicii, pentru că îmi plăceau nevoie mare! Bunica a fost întotdeauna o femeie cochetă şi, de fapt, foarte frumoasă. Eh, ar fi atât de multe de povestit încât doar într`un roman gros aş putea cuprinde tot ce aş putea spune. Preţuiţi`vă bunicii cât îi mai aveţi … 🙂

( piersicul înflorit din grădină )

Uite`aşa am încheiat în două articolaşe o săptămână aproape frumoasă, petrecută cu cei dragi. Mai târziu vă mai plimb prin lume, şi de mâine revin la gândurile mele, acelea care nu`mi dau pace. 🙂