Discutam cu un amic despre … ceva. Și eu îi spuneam lui în felul următor: ”tind uneori foarte mult să zbor, să mă duc cu capul dincolo de nori ( imaginați-vă doar capul meu … deasupra norilor ) … noroc cu rațiunea asta …”. Adevărul este că dacă n-ar exista un echilibru între creier și corason, m-aș duce naibii, capul meu nu s-ar mai întoarce niciodată la corpul său strâmb de pe pământ. ( foarte lirică astăzi, după cum vedeți ) Nu numai că asta e una din filozofiile mediocre, aș spune, ale vieții mele, dar cred că ar trebui universal considerată.
Părerea mea este că oamenii prea raționali sunt lipsiți de orice ciob ludic din personalitatea lor. Cei prea sufletiști și sensibili, însă, riscă să piardă multe din cauză că nu își folosesc cum trebuie creierașul din dotare. Cum trebuie sau când trebuie, diferență de nuanță. Nimic din ce ne-a fost dat să folosim nu e inutil. Iar optimul, zic eu, se găsește când cele două colaborează, dar nu invers !!! Adică nu cap pentru corason, și corason pentru cap, că nu merge ! Cele două nu trebuie să se amestece, ci să coopereze.
Uneori, inima are nevoie de ajutor, chiar dacă nu știe. Cumva nu poți să rabzi la nesfârșit și să speri ca un prost la … orice. Aici intervine creierul, care, să fim serioși, îi dă o palmă inimii de nu se vede. Nu se dezumanizează, credeți-mă, o scoate doar din furtună. ( pisici și tunete, căci numai în metafore o țin ! ) Alteori, creierul are nevoie de ajutor. Îmi imaginez un creier închistat și claustrofobic, căruia îi e frică să depășească chiar și cu 1 mm linia drumului său, dar care, călăuzit de inimă, poate deveni foarte creativ și simpatic, țopăitor, chiar.
Componenta inimii ? Sentimentul. Componenta creierului ? Rațiunea. Nu te poți lăsa în vâltoarea sentimentelor fără să pui, din când în când, o mică frână cu ajutorul rațiunii. De ce ? Pentru că te pierzi de tot și nu mai ești în stare să judeci ceea ce e bine pentru tine, nu mai poți spune nu … și așa mai departe. Viceversa e aidoma valabil, un om rece și fără inimă, e cam nimic. N-am nevoie de judecăți prețioase, dacă simțirea-i egală cu zero. De-aia ne-am născut oameni, să gândim și să iubim, nu neapărat în același timp, dar măcar echilibrat în fiecare parte.
Revin la mine, ca să explic concret de ce merge treaba asta cu echilibrul. Eu-s foarte visătoare. În afară de cai verzi pe pereți, visez foarte mult, mă implic ca o nebună și dau tot ce am. ( tind ) Dacă nu m-aș folosi de rațiune, eu îi zic înțelepciune precoce, aș suferi ca o proastă și aș fi foarte slabă la fire, toate ar cădea peste mine și n-aș putea să ies din ele. De-aia ziceam ”noroc cu rațiunea”, mă ajută să am un control destul de bun asupra mea. Mă rog, rațiunea face parte din mine, deci tot eu mă ajut pe mine. Sunt foarte mulțumită că nu-s nici albă, nici neagră, risc, dar nici nu risc și tot așa. N-o să zic ”iubesc și nu iubesc”, că aici deja intrăm în alte sfere paralele și perpendiculare. ( nu, încă nu m-am dilit ! ) Când iubești, iubești, și gata, nu e loc de ”nu prea”. Dar vorbeam de sentiment și rațiune, care ar trebui să fie prieteni apropiați, nu dușmani ignoranți.
Iar acum, recitind articolul, nu-mi vine să cred că eu am scris asta. Și mă întreb dacă ați priceput ceva. :))
Stii unde intervine problema? La faptul ca uneori simti fara motivatie. Adica nu poti sa argumentezi iubirea-dragostea ca simtire (tot asa cum nu poti argumenta uneori, unele simpatii sau antipatii). Uneori poti avea toate argumentele din lume contra si sa simti ca esti indragostita, nu? Logica nu are darul de a-ti smulge sentimentul, de a-l face sa dispara, de a te face sa nu mai simti! Te poate face doar sa actionezi altfel. Ajungi sa actionezi rational dar nu sa si simti ce „ar trebui”…pe baza logicii.
Apoi, mai e ceva: trebuie sa risti, nu ai cum altfel. Intre bine si frumos exista o mare diferenta. Binele, desi discutabil, are unele criterii pe baza caruia il poti determina. Frumosul nu are asemenea criterii. Si, in fond, cred ca aici e incurcatura: judecata cauta binele (in cel mai bun caz, evident), sufletul cauta frumosul. Ideal ar fi ca acestea doua sa existe concomitent. Si nu intotdeauna e asa. In cazul acesta, iti ramane sinceritatea fata de tine insuti si taria. Sa accepti ce se intampla asa cum este, nu deformat, nu facandu-ti iluzii sau deziluzionandu-te aiurea. Si sa incerci sa fii demn in modul in care abordezi situatia.
Desigur, as mai adauga ceva aici. De curand am descoperit ca exista oameni care incurca visul cu iluzia. Pentru mine, visul este realizabil. Nu pot sa nu vreau sa imi indeplinesc visul. Imediat cum mi l-am facut, imediat caut cai pentru a-l realiza. Exista oameni insa, care isi fac iluzii si se mint asa de bine pe ei insisi…si isi considera iluzia, vis desi nu cauta cai si solutii si modalitati pentru a si-l indeplini! Pentru ca nu isi fac vise, isi fac iluzii!!! Oamenii acestia parca nu traiesc, doar exista. (sper si eu ca tu sa fi inteles ce vreau sa zic…)
Așa este, Lostinho, sunt de-acord cu visul și iluzia ( bine, cu tot ce-ai scris, de altfel, cum pot să te contrazic ? ), doar că uneori am impresia că iluziile se pot transforma în vise.
Am priceput tot!
Bucura-te ca ai un corason care functioneaza, si un creier care functioneaza, sunt lucruri intalnite extrem de rar, iti spune baiatu’, ca el stie cu experienta lui vasta.
Mulțumesc, Doxatule, mă bucur, cum să nu mă bucur. 😀
Pai nu-i greu de inteles,doar ca faci aceeasi confuzie ca multi altii.
In fapt inima e doar organul care pompeaza sangele prin vene,ea nu prezinta relavanta in situatii limita decat daca ameninta cu cresterea numarul de batai pe minut si vreun atac de cord nepoftit.
Pe cand creierul e responsabil de toate,atat pentru ratiune cat si pentru simtire.Pe el trebuie sa-l tragi la raspundere pentru orice.
Imagineaza-ti asadar ca se duce o lupta intre doi gemeni identici,care poseda aceleasi arme.De-aici dificulatatea …iar pana la final pendulam cu totii de-o parte si de alta a fiecarei tabere.
Ziua buna!
Bună, Silvia ! 😀 Da, cred că am fost prea plastică în exprimare, căci prin inimă nu mă refeream neapărat la organ. Știu că multe sau mă rog, majoritatea lucrurilor sunt explicate prin intermediul creierului, DAR, cum spunea Irs mai sus, uneori simți lucruri fără să ai o motivație anume. 🙂
Îți mulțumesc pentru comentariu și o zi frumoasă îți doresc și eu ție !
In teorie toti suntemn asi, dar practica ne omoara! 😀 Si despre mine se spune ca as fi cu capul in nori,dar cu picioarele pe pamant. Dar nu doar inima sau simtirea dicteaza, uneori intervin si alti factori: singuratatea, orgoliul, obisnuinta, conventiile sociale.
Hmmm … personal, practica la mine merge de minune. Dar recunosc la alții într-adevăr că îi omoară … :)) Și da, așa e, intervin și alți factori. 🙂