Problemă

Înainte să încep cu subiectul propriu zis, vreau să apreciați momentul de sinceritate maximă, da ? 😛 Adică nu că n-aș fi sinceră în toate articolele, dar sinceritate maximă înseamnă că dezvălui ceva ce a fost / este important pentru mine.

Așa că vă spun că mă macină cumplit o idee … groaznică. 🙁 E mai degrabă supărată, de fapt. Am o teamă și în același timp o obsesie, în mine, că n-o să pot face copii. Nu mă întrebați de ce, că nu știu. Așa am eu impresia că la vârsta la care o să vreau copii, o să descopere un doctor mai deștept că-s infertilă și că nu o să pot avea copii. Normal că s-ar dărâma lumea peste mine în acel moment și aș fi și mai curioasă de reacția soțului / viitorului meu soț. Iar asta mă face și pe mine să mă întreb: dacă situația ar sta invers ? Oricând există situația adopției, dar parcă e altceva când un copil e zămislit din iubirea a doi oameni, nu ? Puteți spune și crescut din iubirea a doi oameni, dar deh, să nu cunoști niciodată sentimentul de mamă / tată mi se pare un lucru foarte trist.

Știu că acest sentiment, dacă vreți, sau această concepție cu femeia fertilă e adânc implementată în mintea bărbaților de mult timp, de mii de ani chiar. Și de multe ori am auzit teoria asta ( oarecum barbară, dar într-un fel îndreptățită ) că bărbații caută să-și ”planteze” semințele în femeile fertile, ca să se înmulțească specia. Întotdeauna am fost dezgustată de modul animalic de a trata lucrurile, dar de dragul discuției, am adus acest aspect în decor. Din nou mă întreb, pe baza acestui raționament, ce îl face pe un bărbat să nu o părăsească imediat pe acea femeie cu o problemă de acest gen ? Sau dacă există ceva, poate numit iubire, care să împiedice despărțirea ? Bun, bun, dar iubirea ține loc de copii naturali ? 🙂 Evident că depinde la fiecare cuplu în parte, dar întreb așa, în general. E valabil și viceversa.

Nu știu cum aș reacționa, chiar nu-mi pot imagina cum ar fi să aflu că bărbatul pe care-l iubesc ar fi impotent. Nu e o glumă, cu așa ceva nu te joci … și mai ales mă întreb cum aș proceda dacă aș fi eu cea infertilă, întâmplare de care mă tem mai mult decât de gândaci ? Voi cum gândiți în această situație ? Cunoașteți cazuri ? 🙂 Mi-ar plăcea să vă exprimați punctul de vedere, fără ezitări, vă rog.

 

 

 

 

 

 

114 comentarii

  1. Si eu ziceam ca sunt paranoic. Eu zic ca nu ai probleme. Daca tot vrei, faci o vizita la doctor si te lamuresti. Sunt rare cazurile in care barbatii nu pot face copii. Mai bine te ocupi de facultate, ca este ceva mai importanta la vremea asta…

    1. Manuel: Se mai intampla sa fie urmariti, panditi, chiar si paranoicii. Faptul in sine ca cineva este paranoic in cam orice situatie NU este un argument valabil care sa dovedeasca faptul ca in mod automat nu are dreptate in NICI O situatie (CANDVA este posibil sa i se SI implineasca temerile constante, chiar daca probabilitatea in principiu e mica – la fel de mica (sau „de mare”) ca pt fiecare dintre noi.)

  2. D-asta ma mai gandesc eu cateodata sa-mi conserv sp…. Cine stie ce ti se poate intampla peste ani.. asa macar ai o garantie din perioada cand erai perfect sanatos.

      1. Atunci e problema dar mna :D.. Oricum am vazut ca se discuta si de faptul ca femeilor vor putea sa faca singure puradei.. fara ce are barbatul.. deci 😯

        mai exista sperante..

    1. Lusio: Conform felului in care pusese autoarea problema, problema apare NU daca vreodata in viitor vei pati ceva, ci CE faci daca la colectare descoperi ca DEJA esti infertil.
      A propos: prudenta e mama intelepciunii; ideea dumitale este meritorie – dar numai daca o si pui in aplicare si n-o lasi numai la stadiul de idee teoretica. Saptamana asta – maine, spre ex, ca pt azi cred ca-i prea tarziu – crezi ca-i prea curand?

  3. Asta este o problemă ce ține de psihic. Nu ai nici un motiv să crezi că ai fi infertilă…
    Și eu spre exemplu am în cap ideea că nu voi face niciodată copii. Nu că m-aș considera infertilă, dar nu reușesc să mă văd în postura respectivă. Tot de psihic ține și asta, e o responsabilitate enormă.
    Cunosc un cuplu, amândoi tineri, ea nu poate face copii, se chinuie de 7-8 ani și nimic (a încercat ORICE). El nu a lăsat-o nici până în acest moment. Dar na, asta depinde de cuplu, nu sunt toți ca ei. Legat de adopție…cred că e ok. Nu e al tău dar tot vei simți că ești mamă, practic.

  4. Pai puteti apela la o mama surogat daca el e functional, la inseminare prin vitro daca tu esti functionala si el e de-acord si in ultima instanta, daca amandoi ati fi defecti, ati putea merge pe calea adoptiei. Oricum ai privi insa, scapi cu cost zero pentru metode anticonceptionale si daca se-ntampla sa se-ntample minunea, toata lumea ar fi incantata si multumita, nu? 🙂

      1. Corect – ideea e neplacuta. DAR – poate ca e totusi mai putin neplacuta (cel putin pt unii) decat constiinta faptului ca IN VECI nu-ti vei transmite propriile gene („ca nu vei avea un copil al tau, carne din carnea ta si sange din sangele tau”).

  5. Nu cred că are vreo legătură relaţia neapărat cu copilul.
    Sunt oameni care stau împreună 50-60 de ani şi fie că decid, fie că sutn forţaţi de împrejurări, nu au copii. Şi totuşi se iubesc, se înţeleg, nu au avut probleme din cauza asta.

    În cele din urmă tot altul sentimentul e să fie copilul tău, şi altul e să fie adoptat, dar oricum e bine. Sunt părinţi care au adoptat copii şi practic îi divinizează… poate îi iubesc mai mult decât alţii îşi iubesc copiii naturali.

    Până la urmă suntem deasupra instinctelor, ne-am dezvoltat. nu suntem animale să avem relaţii doar în scop de împerechere.

    Şi da, bărbaţii rar sunt infertili, dar mulţi suferă de boala aia cu spermatozoizi leneşi şi puţini. Şi e trist că de multe ori cade vin pe femeie, când sămânţa lui nu îşi face treaba.

    1. Relatia cu copilul are NEAPARAT legatura, in mod necesar (ASTA-i subiectul implicit al discutiei). Este posibil sa nu aiba neaparat legatura originea biologica a copilului respectiv.
      Nu in multe cupluri traiesc ambii parteneri pana la 70 – 80 – 90 ani, astfel incat sa apuce sa stea impreuna 50 – 60 ani, dar chiar si in cazul in care se intampla tot ce ai presupus dumneata, faptul ca au ramas impreuna, se iubesc si se inteleg nu inseamna nicidecum in mod automat ca n-au avut probleme (mult mai probabil este sa le fi avut, dar sa fi reusit sa si le rezolve, sa treaca peste ele).
      SI un copil adoptat, tot copilul tau este (psihologic) – doar biologic nu provine din tine, din zestrea ta genetica. (Si in plus, mai parinte ii este copilului cel care il creste, il ingrijeste si il educa decat cel care doar a dat din (Biiip!) cateva minute – preferabil mai multe – astfel incat copilul a fost conceput.) Sentimentul parintesc de iubire nu este neaparat legat de originea genetica a copilului, nici de actul fizic al procreerii sale, desi acel sentiment se instaleaza mai usor si in mod mai natural in acea situatie.
      Nu suntem deasupra instinctelor – insusi sentimentul parintesc este instinctual, nu se invata, nu se deprinde.

      Scuze, cred ca ideile exprimate de catre dumneata erau corecte si pertinente, doar modul de exprimare facea sa fie inteles altceva decat cred ca intentionasesi dumneata sa scrii – si in acest caz ASA as dori sa fie inteles acest comentariu al meu – ca o corectare a modului de exprimare, nu a ideilor (de fapt, ca un fel de traducere).

      1. Răspunsul este undeva la mijloc.

        Prin a spune că relația nu are neapărat legătură cu copilul spun că sutn cazuri în care io relație nu întâmpină probleme dacă nu au copii/nu pot avea (dar bineînțeles, la alte capitole pot exista probleme).
        Unii aomeni au o relație de dragul celuilalt și al iubirii și atât, alții au nevoie ca relația să ajungă și la punctul cu urmașii.

        Sentimentul părintesc este cu mici diferențe același.
        Dar e totuși altceva când îl aștepți, îl ții în uter 9 luni și iti formezi de atunci o legătură cu el, treci prin chinurile nașterii, etc., decât atunci când îl iei acasă de la orfelinar și de atunci devii părinte.

        Cât privește instinctul matern sau patern, acesta nu e obligatoriu. Nici măcar animalele, mult mai instinctuale ca noi, nu dezvoltă întotdeauna instinctul matern. Pe când altele dezvoltă instinctul matern pentru animale din alte rase.
        Așa și oamenii… unii nu au acets instinct și nu îl dezvoltă nici cu copilul în brațe; cum unii deși cresc 2-3 copii, nu au calitățile necesare de a fi părinte.

  6. Nu esti singura care se gandeste. Dar nu multe fete/femei vorbesc deschis despre asta.
    Eu cred ca nu iti poti da cu parerea si nu te poti pune in aceasta situatie decat atunci cand intr-adevar esti .. Nu poti sti cu exactitate ce ai face. Poate ai intra intr-o depresie la aflarea vestii de a fi sterila si ti se pare ca viata ta e inutila daca nu poti avea ceva al tau
    cu partenerul, iar daca el e cel steril poate il vei ura mereu in sufletul tau, desi in acelasi timp il vei iubi si ii vei spune o sa treceti peste asta ca puteti apela la un centru de adoptii..
    Nu poti sti.. totul e incert.
    Nu te mai gandi.. Gandeste pozitiv ca o sa faci o echipa de fotbal !

    B.

    1. Dac-aș face o echipă de fotbal ( ceea ce nu e chiar punctul meu țintă ) sper să și am cu ce să-i întrețin. Iar soțul meu probabil ar trebui să fie singurul care să lucreze, căci eu n-aș avea timp, cu tot cu serviciu, să mă dedic celor 11 copii … nu, nu doresc 11 copii :)) 😛

      1. „…să mă dedic celor 11 copii…”
        …SI sotului, SI dumitale insati…
        Si-apoi, peste cativa ani (sau chiar si concomitent, dar in orice caz nu prea multi ani distanta, daca acei copii ii faci, nu-i „puiezi” an dupa an), SI nepotilor, ca poate-or vrea si copiii dumitale sa aiba propriii lor copii…

  7. Acuma să spun alta, n-aş sta lângă un bărbat care în caz că s-ar întâmpla ceva, pentru el ar fi o problemă. Pentru că la un moment dat în relaţie trebuie să discuţi şi asta.
    Până la urmă iubire e să stai lângă celălalt indiferent de orice problemă medicală ar apărea. Mie aşa mi se pare normal. Stai alături de celălalt şi dacă face cancer, şi dacă îşi pierde o mână, şi dacă nu poate să facă un copil.
    But this is just me.

    1. Excelent pusa problema, si pertinenta ideea.
      DAR – trebuie vazut si reversul situatiei: daca el poate sa treaca peste infertilitatea ei si sa ramana impreuna, ea poate sa treaca peste infidelitatea lui daca el TOTUSI isi doreste neaparat descendenti genetici, biologici, si eventual sa creasca impreuna copilul care ar fi exclusiv al lui (cu altcineva)? (Si reciproc!)

      1. Daca el totusi dorește descendenți, se poate despărți de ea, și să înceapă o relație cu o femeie care îi poate oferi copii. E cea mai corectă decizie.

        Stat alături înseamnă acceptat situația așa cum e, și continuat în situația respectivă.
        Până la urmă, urmând analogia din comentariu, dacă stau și am grijă de el că rămas invalid, dar îl bat la cap zilnic cu asta și fac cu alt barbat activitățile pe care el nu le poate desfășura, i-l aduc în casă să mai facă treburi gospodărești, etc. nu e chiar ok.

        Infidelitatea e voluntară, infertilitatea nu.
        E altceva trecutul peste în situațiile astea.

        Și astfel de decizii rănesc și femeia infertilă… pentru că orict de bună ai fi, te doare să știi că a fost cu alta, că e copilul altuia; rănesc și mama „de ocazie” care leagă o relație în alea 9 luni cu copilul; rănesc și copilul care crește fără mama naturală.

        1. 1. Ciudate idei ai si dumneata despre atasament si dedicatie reciproca: la ivirea unei stuatii cel putin grele (daca nu critice), in loc sa accepti ca e necesar de luat orice masura cu putinta pt salvarea relatiei, dumneata propui ca „decat asa mai bine ne despartim”. Dupa ideile pe care le enunti, nu mi-as dori sa fii partenera mea de viata. (In fond, daca te stii atat de intoleranta, de intransigenta, n-ai decat sa ai pretentia sa faceti amandoi teste de fertilitate INAINTE de a spune „DA!” ofiterului starii civile, nu „sa dai bir cu fugitii” DUPA aceea!)
          2. Bagsama SI DUMNEATA confunzi infertilitatea masculina cu impotenta sexuala. Precizasem intr-un alt comentariu ca nu se presupun una pe cealalta (in oricare sens ai considera lucrurile).
          3. Ideea propusa de mine nu fusese un „menage a troi”, ci o… „expeditie de insamantare” urmata de intreruperea legaturii „parazitare” dupa aducerea in familie a „rodului” legaturii. (Valabil in cazul infertilitatii LUI. In cazul infertilitatii EI situatia e un pic mai complicata, trebuie suportate cele 9 luni pana la „livrarea produsului”. Situatia poate eventual sa fie „compensata” prin intreruperea legaturii LUI – pt acea perioada – cu „cealalta”, legatura fiind preluata si tinuta de catre EA.)
          4. Spiritul de sacrificiu, de renuntare, poate sa nu fie la fel de accentuat la ambii parteneri – pe de o parte. Pe de alta parte, poate ca toleranta unuia (chiar daca se manifesta prin acceptarea unei situatii neintentionate) n-ar fi inechitabil sa fie compensata prin toleranta celuilalt (chiar daca trebuie sa accepte o situatie creata cu buna stiinta). Pana la urma, pacatul intentionat al unuia lupta sa o redreseze o situatie pe care „pacatul” neintentionat al celuilalt o deteriorase.
          5. Pe de o parte, doar ea este ranita de infidelitatea lui, el nu este ranit de infertilitatea ei? Pe de alta parte, femeia infertila cred ca este mai degraba ranita de infertilitatea ei decat de infidelitatea lui. In plus, intrucat (admitem ca) ea il iubeste pe el, mai usor ar trebui sa i se declanseze sentimentele materne catre „sange din sangele lui”, decat catre un copil complet strain.
          Copilul nu prea are DE CE sa fie ranit DACA NU STIE ca ea nu e mama naturala. Chiar daca ar sti si ar fi ranit – CU CE e situatia asta mai rea (dpdv al suferintelor copilului) decat cea a adoptarii de la Leagan? Macar in ACEST fel copilul e scutit de perioada neplacuta petrecuta „la comun” pana la adoptie.
          Mama-surogat (sa spunem asa) e singura care ar avea de ce sa se simta ranita – dar avand in vedere numarul lauzelor sanatoase care isi abandoneaza bebelusii pin spitale, pe la portile altora, sau (SI MAI rau) la „ghena” – cred ca o alegere corecta a „surogatei” rezolva SI suferinta ei.
          6. Autoarea pusese in discutie cazul in care i s-ar fi intamplat EI INSASI acest nefericit concurs de imprejurari, si in consecinta – cata vreme nu are intentia sa procedeze la o schimbare de sex – e normal sa fi abordat problema strict dpdv feminin.
          Intre timp, „dezbaterea” a fost despersonalizata si generalizata, si eu adusesem in atentie SI situatia reciproca. Dumneata continui sa „bati moneda” tot mereu pe cazul feminin. Nu ti se pare si dumitale ca normal ar fi ca discutia sa fie echilibrata?
          Eu INTELEG ca dumneata esti femeie, si in consecinta reflecti o perspectiva feminina, dar ceri din partea lui o intelegere (in ambele sensuri ale cuvantului: sa priceapa SI sa fie intelegator) de care dumneata la randul dumitale nu dai dovada.
          Sa fii oare dintre acele persoane care numai pretind, fara sa ofere? Sau dintre cele care pretind ceea ce doresc ele (ce au ele nevoie), si ofera doar ce sunt ele dispuse sa dea, indiferent de ceea ce are „disponibil” de oferit si respectiv de necesitatile pe care le are partenerul?

    2. 1. Fiecare are dreptul la propria opinie.
      Cred că faci deiferențe mari între ce mă refer eu ca acceptat, și ce consideri tu.
      Nu consider normal ca un om care își dorește să obțină ceva în viață, să renunțe de dragul unei relații. Oricâtă iubire ar fi la mijloc.
      Pentru că în momentul în care faci compromisuri prea mari, ajungi să regreți multe, să fii nefericit. Și asta slăbește iubirea.
      Femeia aia o să fie toată viața nefericită și se va blama că nu i-a putut oferi un copil.
      El, dacă renunță la ideea de a avea copii, va regreta și suferi toată viața.
      Și asta în timp distruge iubirea, dedicația, atașamentul.

      2. Nu ai fost atent.
      Nu mă refeream la un bărbat infertil.
      Ci am comparat situația cu a unui invalid… om care nu își mai poate mișca corpul…
      ”Până la urmă, urmând analogia din comentariu, dacă stau și am grijă de el că rămas invalid, dar îl bat la cap zilnic cu asta și fac cu alt barbat activitățile pe care el nu le poate desfășura, i-l aduc în casă să mai facă treburi gospodărești, etc. nu e chiar ok.”
      Recitește și descoperă că vorbeam de invaliditate prin comparație cu infertilitatea, nu de infertilitate.

      3. Expediția de însămânțare poate avea mai multe valențe. Dine xprimarea ta o înțeleg ca înșelat. Însă, corect, poate fi vorba de donarea spermei fără contact sexual.
      Însă femeia rămâne cu suferința de a fi incapabilă să îi ofere bărbatului iubit ce vrea.

      4+5. „O deteriorase”??? Vorbești de infertilitate aproape ca de un păcat, un handicap.
      Din punctul meu de vedere, nici nu se pune problema. E o situație dată, pe acre o accepți sau nu, o întmplare biologică.
      Apoi, nu mi se pare corect față de un copil să nu știe cine este cu adevăarat mama lui naturală. Și dacă află, cum crezi că s-ar simți aflând la maturitate din alte surse? Ce șoc ar reprezenta pentru el?

      6. De unde știi că nu aș da dovadă de aceeași înțelegere?
      Personal vorbind, dacă aș iubi un om, nu ar conta dacă e fertil sau nu. Eu una nu aș avea probleme în a nu avea copii, dacă el nu poate avea.
      Fac parte din categoria de persoane de care vorbeam la început, pentru care copilul nu contează neapărat în relație.
      Prefer ca astfel de lucruri să nu le forțez în viață, ci să le las să se întâmple.

      Făcând o mică adăugire.
      În general un om ar trebui să se intereseze de sănătatea lui, să își facă periodic analize.
      În situația de față ar ști dacă e fertil sau nu, cum știe dacă are restul organelor în ordine.
      Mi se pare la fel de normal ca la începutul unei relații să spui celuilalt ce vrei de la el. Vrei copil? Ok. Îi spui. E infetili/infertilă… îmi pare rău, ne căutăm persoane cu care să avem ce ne dorim. Sentimentele încă nu s-au format, despărțirea e mai ușoară.

      Poate sunt prea practică, poate părea gestul prea rece… Dar oamenii se despart la începuturi din tot felul de nimicuri de incompatibilitate, de ce ar fi altfel în legătură cu subiectul ăsta?

      1. Imi pere bine ca macar pe UNUL din subiectele dezbatute am reusit sa cadem de acord.
        Restul… „Cate bordeie/ Atatea obiceie”, cati oameni, atatea firi.
        Unii sunt mai instinctuali, altii mai sentimentali, iarasi altii mai reci, mai rationali (sau pur-si-simplu mai prozaici, chiar fara a rationa prea mult)…

  8. Nu ai cum sa fi infertila, asta ”boala” se dobandeste de la multe avorturi, anticonceptionale necorespunzatoare…si cred ca te poti si naste infertilitatea, dar trebuie sa mostenesti din familie. Iar in cazul barbatilor cam tot asa…eu nu pot sa accept persoanele care nu-si doresc copii, mi se par fara suflet…insa daca as fi pusa in una din aceste situatii cred ca m-as acomoda…daca as fi eu infertila (sper ca nu) as incerca sa trec peste si mi-as dori ca prietenul/sotul sa fie alaturi de mine, daca ar fi el cu siguranta l-as sustine si nu l-as parasi. As adopta un baietel si o fetita si multe multe animale, iar toate acestea ar putea umple putin din acel gol…

    1. Această boală numită infertilitate are foarte multe cauze.

      Unele femei sunt infertile pentru că s-au născut cu un număr mic de ovule, pe care le epuizează în câţiva ani; sunt femei care la 20 sau 30 de ani deja intră în menopauză.
      Alte femei au malformaţii la uter şi nu pot ţine o sarcină, chiar dacă fertilizarea are loc.
      Altele suferă de diferite sindroame, fac chisturi ovariene şi nu se tratează la timp, sau alte diverse probleme din cauza cărora ajung să nu mai poată avea ovule săntoase şi capabile de a fi fertilizate. Pur şi simplu ovulele lor ajung seci.
      Şi astea nu se moştenesc neapărat din familie.

      Avortul nu te face infertilă. Însă zona unde a fost lipit fătul avortat devine cicatrice permanentă pe uter şi apoi nu se mai poate lipi alt ovul fecundat în acel loc. Doar îţi scade şansa de a putea păstra o sarcină.

      1. „…ajung să nu mai poată avea ovule săntoase şi capabile de a fi fertilizate.”
        …sau – daca au ovule sanatoase – poate ca nu mai pot fi fecundate (din motive de patologie anatomo-fiziologica), sau dupa fecundare nu se dezvolta normal, sau „pierd sarcina” (fac avort spontan) de fiecare data…

      2. May eu am auzit cazuri in care de la mai multe avorturi au ramas infertile (matusa mea) si a avut si multe probleme dupaceea…cred ca despre infertilitate era vorba, in orice caz nu putea face copii nu stiu 100% daca din cauza infertilitati sau nu putea tine sarcina…

        1. Zuzu (fara „may”, te rog), dumneata aflasesi de fapt ca IN URMA mai multor avorturi s-au intamplat acele fenomene – daca chiar exista o legatura de cauzalitate intre ele ramane de dezbatut. DAR – chiar si in cazul in care aceste fenomene s-au intamplat DIN CAUZA evolutiei ei, asta nu reprezinta nici o garantie ca NUMAI pe aceasta cale se poate ajunge la acel rezultat.

      3. Infertilitate cred că cel mai corect înseamnă să au ovule seci sau care nu pot fi penetrate de spermatozoizi. Adică nu foate avea loc fertilizarea.

        Și calitatea ovulelor poate fi afectată la formarea lor (în perioada intrauterină) sau de boli și alte afecțiuni în timpul vieții.

        O femeie care poate să rămâne însărcinată cu orice ocazie, dar pentru că are uterul numai răni nu poate păstra o sarcină nu poate fi chiar numită infertilă. Pentru că până la urmă e fertilă și ar putea să apeleze la o mamă surogat.

        Mama are o prietenă care a făcut multe avorturi și când a vrut să aibă al doilea copil, rămânea gravidă și la 3 luni, dar făcea avort spontan că nu putea să țină sarcina. Și a făcut tratamente, peste tratament până când una a reușit să o țină până în luna a șaptea măcar.

        1. Presupun ca dpdv tehnic dreptate ai dumneata; eu ma gandisem ca – spre ex – si o trompa uterina deosebit de „intortocheata” (sau momentan infundata) are drept rezultat cam acelasi efect – lipsa conceptiei. DAR – obiectia dumitale „sta in picioare” – intr-adevar, pot fi folosite ovulele ne-mamei pt o mama-surogat.
          Hm! ‘Oi mai medita asupra acestui aspect…

  9. Problema este ca esti perfect sanatoasa si trebuie sa gandesti pozitiv. Nu vad care ar fi motivele sa te ingrijorezi. Subconstientul functioneaza ca un remediu, aproape intotdeauna.

  10. „…să nu cunoști niciodată sentimentul de mamă / tată mi se pare un lucru foarte trist.”
    Respectivul sentiment poate foarte bine sa apara SI daca acel copil nu este descendent biologic din parteneri – doar ca este mai mica probabilitatea (desi nu este nula) sa se instaleze la fel de usor, de „natural”, si sa fie la fel de intens.

    „…teoria asta ( oarecum barbară, dar într-un fel îndreptățită ) că bărbații caută să-și ”planteze” semințele în femeile fertile, ca să se înmulțească specia. Întotdeauna am fost dezgustată de modul animalic de a trata lucrurile…”
    Acest mod de a trata lucrurile nu este animalic (nu exclude vorbirea si/sau gandirea, doar nu le implica in mod necesar) ci este biologic. (Este vorba despre instincte, nu despre gandire, despre imboldul natural pe care-l ai, nu (neaparat) si de actionare pt urmarea acestui imbold).
    Iar problema cu femeile vs barbatii… aici CHIAR ca se aplica principiul ca „EI sunt de pe Marte si ELE de pe Venus”: „strategiile biologice reproductive” (nu neaparat umane, principiul este valabil pt majoritatea mamiferelor) sunt atat de diferite intre cele doua genuri incat parca ar constitui specii diferite: femeia/femela are posibilitatea sa dea nastere unui numar limitat (relativ mic) de descendenti, ceea ce face ca (DPDV STRICT BIOLOGIC, lasand deocamdata deoparte morala si sentimentele) tendinta EI sa fie de a depune toate stradaniile pt ca perpetuarea genelor ei proprii sa reuseasca prin supravietuirea putinilor descendenti creati (si in acest scop femeile umane tind sa „inhame” la cresterea descendentilor si tatal), pe cand tendinta LUI (care are posibilitatea virtuala de a obtine nenumarati descendenti biologici) pare sa fie in ideea de a-si depune genele in cat mai multe, mai variate si mai dispersate geografic exemplare feminine ale speciei, sporind astfel sansele ca macar cativa dintre acesti descendenti sa supravietuiasca si sa-i perpetueze genele.
    Repet: sunt principii biologice – nu animale, nu morale (etice), nu sentimentale…

    „…dar iubirea ține loc de copii naturali ?”
    Nu, iubirea (evident – fata de partener) NU tine loc de copii „naturali” (biologici) (intrebarea nu avea cum sa fie altfel decat retorica, raspunsul negativ fiind evident), DAR poate suplini imboldul instinctual astfel incat iubirea parinteasca sa poata fi mai usor declansata chiar si pt copii care nu sunt neaparat descendenti biologici comuni ai celor doi parteneri.

    „…nu-mi pot imagina cum ar fi să aflu că bărbatul pe care-l iubesc ar fi impotent.”
    ATENTIE, caci aduci impreuna vorbire despre lucruri diferite: un barbat impotent nu poate face sex, pe cand descendenti nu poate avea un barbat infertil. Cele doua fenomene sunt diferite, si nu se presupun unul pe altul: un barbat „superviril” (de o mare potenta) se poate vadi a fi infertil, si pe de alta parte impotenta vreunui alt barbat poate fi cauzata de motive care sa nu ii inhibe respectivului SI fertilitatea, astfel incat respectivul barbat doar nu este in stare sa faca sex, adica sa conceapa descendenti pe calea naturala „clasica”, dar este foarte posibil ca sperma lui sa fie capabila sa fertilizeze ovule, nefiind astfel exclusa fertilizarea „in vitro”.

    „Voi cum gândiți în această situație ?”
    Este irelevant!
    Nu numai ca nu conteaza cum gandeste altcineva decat partenerii care constituie respectivul cuplu, dar chiar si pt acestia e important nu numai felul in care fiecare dintre ei gandeste in principiu, ci conteaza si felul in care se armonizeaza in principiu conceptiile lor, si evolutia lor impreuna (ca si cuplu) pana la momentul aflarii vestii nefavorabile, si dispozitia momentana in care se gasesc acestia, si educatia lor, si multe conditii exterioare cuplului (obiective si subiective), si multi alti factori.

      1. Curiozitatea e fireasca (mai ales la varsta dumitale si IN SPECIAL cu firea asta scormonitoare de cercetator pe care vad ca o ai), dar eu nu afirmasem ca raspunsul ar fi neinteresant, ci doar irelevant – in sensul ca opinia unei persoane are destul de reduse sanse sa reflecte corect si exact felul in care ar simti o alta persoana daca ar ajunge in situatia respectiva. DE FAPT, are sanse destul de reduse sa reflecte chiar si reactia celui care a dat raspunsul, chiar daca acesta a raspuns sincer (chiar si aceste comentarii (INCLUSIV ale mele) pot foarte bine sa fie contrazise de reactia insasi a autorului fiecaruia dintre ele in momentul in care cazul i se concretizeaza lui. Pertinent este doar raspunsul din experienta – DACA experienta a condus si la intelepciune).

        1. Acuma „ma sucesc” eu, si vin cu o alta perspectiva asupra problemei in discutie: raspunsul la intrebare este irelevant DOAR in privinta pertinentei acestuia referitor direct la problema ridicata. Este insa posibil sa aiba o MARE relevanta referitor (scuza aliteratia neintentionata, nu am timpul si dispozitia sa caut o alta formulare care sa o ocoleasca) la modul general (al persoanei care raspunde) de a-si alcatui si structura conceptiile de viata – si in acest sens mai relevant decat raspunsul propriu-zis la intrebare este modul in care repondentul si-l motiveaza, sustine si argumenteaza.
          In ACEST sens, problema ridicata de dumneata ar putea eventual constitui un excelent „balon de sondare”, revelator (alaturi de ridicarea – fiecare in contextul potrivit – a altor catorva intrebari referitoare la probleme existentiale esentiale) in vederea analizarii psihologice empirice (intentionate si constiente – sau nu (neaparat) ) a cuiva, si/sau ca test de compatibilitate psihologica cu cineva, eventual (daca intrebarea este formulata cu grija pt a se potrivi in contextul discutiei – care eventual poate fi „canalizata” pt a se obtine contextul dorit – pt a obtine un raspuns sincer, nedenaturat) in vederea unei decizii referitoare la o posibila „strangere a relatiilor” cu respectiva persoana.
          ATENTIE insa, caci SI faptul insusi de a pune aceasta intrebare (precum si modul in care este formulata) poate fi la fel de relevant (in EXACT acelasi context si scop) SI in sens invers pt persoana intrebata (daca aceasta este capabila, dispusa si interesata sa faca respectiva analiza), furnizandu-i acesteia (in mod indirect, implicit) acelasi gen de informatii.

          „Alambicata” formulare mi-a rezultat!
          Nu-s „in apele mele”. Daca nu-mi intelegi (sau esti nesigura daca mi-ai inteles corect) ideea, voi incerca sa o reformulez altfel (altadata, cand voi fi intr-o dispozitie mai „analitica”).

  11. Pai depinde cat de tare te chinuie simtul matern si cat de mult iti doresti un copil. Adoptia e un lucru bun si logic, ca pana la urma nu e al tau … ai sa treci peste asta cu timpul, insa daca nu tine de tine, nu e ok sa te chinui asa … get over it or you’ll lose your mind.

      1. Se spune că fiecare om este dator în viaţă să se reproducă, să planteze un pom şi, eventual, să sape şi o fântână, dar eu cred că nu toată lumea ar trebui să aibă copii. Din păcate, sunt foarte mulţi părinţi denaturaţi în lumea asta, care au copii doar de dragul de ” a fi în rând cu lumea”. De aceea, consider că decizia de a deveni părinte, biologic sau adoptiv, este una extrem de importantă, care ar trebui luată după o autoanaliză profundă a celui/celor în cauză, atât pe plan spiritual, cât şi material, că deh, dragostea maternă/paternă nu ţine şi de foame… În ceea ce priveşte angoasa ta, cred că rezonez cu alexibad, încearcă să treci peste şi lasă timpul şi propriile tale sentimente să decidă când şi dacă va fi momentul să devii mamă. Doamne-fereşte, tot gândindu-te la imposibilitatea de a naşte…

          1. @Offtopic
            Tocmai citeam, uşor amuzat, recunosc, despre fobia dumneavoastră faţă de insectele considerate de către semenii noştrii din extremul orient drept adevărate delicatese culinare! Nu credeţi că trebuie să treceţi şi peste asta? Am văzut recent cum cineva s-a luptat cu un câine pentru a scăpa de la suprimare un biet chiţ-chiţ : ) Aşa că, vă rugăm, lăsaţi bietele animăluţe în pace, se luptă şi ele să supravieţuiască. Eventual, le puteţi direcţiona spre zone mai puţin periculoase, unde vă puteţi evita reciproc! 🙂

          2. In acest moment nu-mi amintesc „despre ce este vorba in propozitie” si/sau UNDE oi fi citit si eu pe blog despre respectiva atitudine a autoarei, dar IN GENERAL fobiile (de orice gen, referitor la ORICE subiecte) – daca ideile respective AU REUSIT deja sa ajunga in ACEST stadiu grav si nu este doar un cuvant folosit cu prea mare usurinta – ar trebui sa nu constituie un subiect de amuzament (ci cel mult de compasiune), ele fiind (prin definitie) chinuitoare pt persoana „posedata” de ele.

        1. Alungarea acestui gen de idei este atitudinea cea mai corecta – sub rezerva atentiei ca nu cumva sa fie alungate in mod PREA fortat: suprimate fiind „cu forta” din constient, daca actioneaza in subconstient (daca au reusit deja sa isi implanteze radacini suficient de profunde) sa nu conduca (neanalizate fiind in mod constient) la o psihoza.

          1. Domnule Victor, disecaţi prea mult problema şi nu cred că este cazul, în situaţia dată. Dacă citiţi cu atenţie relatarea autoarei despre subiectul în cauză, veţi observa că rezultă un comic de situaţie. Nu isterie, nu psihoză, nu frică maladivă. Sau poate am eu un simţ al umorului mai britanic decât altţii :)!

          2. Tratarea „in gluma” a unui subiect grav nu il face mai putin serios. Nu o cunosc pe autoare suficient de bine incat sa imi pot permite sa presupun, astfel incat am preferat „sa ma asigur *tous azimouts*”.

  12. @Victor și Julien: Este corectă presupunerea lui Julien, Victor, am încercat să prezint situația într-un mod cât mai amuzant cu putință, deși mie în momentele acelea nu îmi venea să râd deloc ! :)) Cât despre lăsatul ”animăluțelor” în pace … îmi pare rău, nu face parte din limita toleranței mele. 😛

        1. Nuuu, nici vorbă! Păi dacă aţi fi vost evidentă şi previzibilă,nu vă mai citeam blogul! Ador provocările intelectuale, îndeosebi venite din partea sexului frumos 🙂 Atât timp cât veţi emite opinii interesante, voi încerca să vă citesc şi, acolo unde este cazul, să îmi dau cu părerea :)!

          1. Sper să le mai emit multă vreme de-acum încolo, ar fi o dezamăgire și pentru mine să nu mai fie așa … Am uitat să vă urez bun venit pe blog și ședere plăcută ! 😀

          1. Ah, domnisşară, nu vă plac scriitorii ruşi? Aş fi tare dezamăgit să aflu că nu…Devuşca desemnează statutul social al oricărei rusoaice nemăritate 🙂

          2. „Devuska” este o forma care apartine modului vulgar de exprimare, forma culta (corecta) se exprima – „tradus” in alfabet latin – ca „dievocika”, si inseamna „fata” – avand in mod suplimentar SI intelesul de „domnisoara” („nemaritata”).
            Spre regretul meu, MIE nu mi-au placut majoritatea scriitorilor dintre „marii rusi” (la fel ca si o parte din „marii francezi” si cativa din „marii englezi”, ba chiar si din „marii americani”). Face exceptie (in totalitate) Mihail Solohov, precum si (EVIDENT) PARTI din creatia celorlalti. (Da’ dintre americani pe Faulkner TOT „nu pot sa-l inghit”, ORICE as fi incercat – INCLUSIV „Casa cu coloane”!)

        1. De informare, de autodezvoltare, de exprimare, de deplasare (virtuala sau chiar si in viata reala…)
          MULT mai mici limitarile si restrictiile decat „pe vremea mea”, si MULT mai mari posibilitatile practice, obiective. (Eu initial ma referisem – fara insa a o fi exprimat deschis – la o oarecare similaritate – NU identitate, ci similaritate – intre posibilitatile interne, subiective – intelectuale, psihologice…)

  13. @Julien: Îmi pare rău, dar este irelevant. Eu citesc cărțile autorilor ruși în română, nu în rusește, deci … n-am de unde să cunosc limba. Kak te beazavut ( sau cum se scrie, și răspunsul meneazavut … x ) știu și Da, evident, însă atât. Ce m-ați întrebat … ?

    1. Pai in română le citesc şi eu! Din păcate, nu cunosc limba lui Tolstoi et comp (: Dar am o memorie bunicică şi reţin uşor anumite expresii care, dacă aveţi curiozitatea să verificaţi, sunt redate în limba maternă a autorului de către traducător, transcrierea fiind redată în subsolul paginii. Vă întrebam dacă mă înţelegeţi 🙂

      1. Hmmm … nu am observat, sinceră să fiu, adică nu îmi amintesc să fi văzut trecute explicații, și dacă ar fi fost, e clar că nu le-am reținut. Păi nu, nu vă înțeleg ! :)) 😛 Dacă vorbiți rusește, adică.

        1. Mi-aş dori să învăţ limba rusă, poate aşa aş reuşi să pricep tainele sufletului femeii ruse, a spiritului rus în general, care mă fascinează până la obsesie!

          1. Voiam să spun „ale spiritului rus”, îmi cer scuze pentru eroare, se datorează, probabil emoţiilor:) Dacă vă face plăcere, îmi puteţi spune Julien, însaă insist pentru continuarea utilizării pluralului politeţii în comunicarea dintre noi! 🙂 Încerc să vă răspund cât mai concis la intrebare. Cred că femeia rusă autentică, aşa cum am dedus-o eu din diferite descrieri, reprezintă, în ceea ce mă priveşte, idealul feminităţii. M-aş dedica total femeii care iubeşte total, necondiţionat, ducând acest sentiment nobil până la pregul de abandon total, vecin cu nebunia. Respect femeile care sunt dispuse să sacrifice totul în numele celui mai frumos dintre idealuri, să lupte până la moartea fizică pentru jumătatea lor, pentru familie, neam şi ţară! Ei bine, cred că femeia rusă se încadrează în această tipologie şi de aceea o respect enorm. Este de ajuns să aruncaţi o privire asupra rolului jucat de femeia rusă de-a lungul istoriei spaţiului rus şi veţi vedea că, spre exemplu, Armata Roşie a avut cel mai mare număr de femei-soldat dintre toţi beligeranţii, precum şi cele mai multe victime dintre reprezentantele aşa-zisului sex slab. Sunt convins că mai sunt şi alte femei, de altă naţionalitate, care să se încadreze în această categorie. Poate că vă par patetic, dar aşa văd eu iubirea dintre un barbat şi o femeie, drept o închinare reciprocă totală şi necondiţionată, dusă până la sacrifciul suprem! Ah, ce idealist incurabil şi naiv, veţi zice:)

  14. Nu, nu o să zic așa, și nici nu-mi păreți patetic ( eventual sincer ) … sunt de-acord cu punctul dumneavoastră de vedere, însă fără ”dreptul de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. 🙂 Cred că reprezintă idealul de iubire, de fapt … Cum să îmi păreți naiv, dacă eu însămi sunt o idealistă ?

    1. Păi ce zic cele sfinte…..”până ce moartea vă va despărţi” 🙂 Eu, unul, dacă aş iubi nebuneşte pe cineva şi aş fi despărţit de acea persoană, din varii motive, cu siguranţă că spiritual aş muri! De altfel, se cunosc cazuri reale când au decedat persoane făra să sufere de vreo afecţiune medicală, ci pentru că „s-au stins” de dorul celuilalt. Nobil mod de a a trece în lumea celor drepţi, nu?

      1. Hmm … nu știu dacă eu personal aș muri spiritual, poate doar pentru o perioadă, sunt făcută ca să mă regenerez și să merg mai departe. Acea rană ar rămâne, desigur, dar … poate că aș întâlni pe altcineva care să o îngrijească mai bine decât au făcut-o alții…
        Despre decese ”de dor” … am citit doar în cărți. 🙂

        1. Hmm, cred că aţi auzit, în viaţa reală, despre decesul unui bătrân, urmat la foarte scurt timp şi de decesul consortului/consoartei, deşi toată lumea îi ştia sănătoşi tun! Uneori, putem fi martori la fenomene pe care nu le poate explica nimeni, nici măcar ştiinţa medicală, atăt de avansată cum este ea astăzi.Ce spuneţi de văduvele/văduvii care nu se mai căsătoresc niciodată şi mărturisesc ca „inima” lor a murit o dată cu cea a partenerului? Eu nu cred că aceştia sunt oamani slabi, incapabili să treacă peste un moment dificil în viaţă. Bunica mea din partea tatălui a rămas văduvă la vârsta de 53 de ani, în 1978. De atunci şi până în 2006, când a decedat, nu a vrut să mai audă de alţi bărbaţi, şi nu pentru că ar fi dus lipsă de pretendenţi, ba dimpotrivă! A susţinut mereu că ea a avut un singur om şi că doar pe el îl recunoaşte ca soţ, insistând asupra legăturii neîntrerupte dintre ei, chiar şi după moartea bunicului. Sper că acum sunt din nou fericiţi impreună! Apreciez spiritul dumneavoastră de luptătoare şi de pasăre Phoenix! 🙂

          1. Da, când intervine moartea este altceva. 🙂 Însă vorbeați despre o despărțire din varii motive, de aceea m-am referit la o situație generală. Da, într-adevăr, sunt și luptătoare și aidoma păsării Phoenix … 🙂

          2. Nu cred că doar moartea poate fi sursa unei asemenea decizii!. De exemplu, pot interveni părinţii, sau fraţii, sau duşmanii, sau prietenii….oricine şi orice, care să facă tot posibilul să împiedice o relaţie dar rezultatul poate fi acelaşi. Dacă aţi şti caţi bărbaţi şi câte femei se calugăresc din dragoste…….hehehe 🙂

  15. Hmmm … eu mă refeream strict la mine, deci de-aceea n-am pus problema părinților, prietenilor etc., eu nu țin cont de asemenea ”impedimente”, consider că e viața mea intimă și sunt liberă să iubesc pe cine vreau. Dar există cazuri, extinzând problema de la mine, când se întâmplă să apară tot felul de piedici pentru oamenii mai slabi. Mai demult, când nu exista atâta independență, trebuia să te supui deciziilor familiei și societății, nu ? Nu prea aveai ce zice, ori riscai să ajungi un proscris. Ah, probabil istoria ar fi auzit de mine dacă aș fi trăit acum 300-400 de ani ! :))

    1. Sunt sigur că le-aţi fi întrecut în notorietate pe Ioana D’arc sau Julieta! 🙂 A- propos, vă plac dramele romantice? Eu le ador! Plâng mereu la finalul vizionării lor şi deplâng destinul personajelor ân cauză! 🙂

        1. Doar sufletele nobile plâng în cazul unei drame! Sunteţi un suflet nobil domnişoară, simt asta! Sper că meschinăria din jur să nu vă altereze niciodată sentimentele pure! Filmele de dragoste cu final fericit mă atrag mai puţin, nu ştiu de ce. În schimb, cele ce detaliază iubiri imposibile şi deznodăminte în urma cărora unul dintre parteneri trece în nefiinţă mă sensibilizează cel mai mult!

          1. Sper și eu același lucru 🙂 Mie îmi plac deopotrivă filmele cu final fericit, dar și cele cu deznodământ tragic pentru iubiți … ambele îmi smulg lacrimi. Sunt un suflet nobil … da 🙂
            Acum că mi-ați trezit o poftă de un romance … ce recomandare aveți pentru mine ? 🙂

    1. Vulgar inseamna – in acest context – trivial, ordinar, grosolan, „popular” (specific clasei „simple”, lipsite de educatie), dar NU inseamna si obscen.

    2. P.S. Ca sa precizez un pic prin analogie: este cam ca atunci cand eu – ca sa „ma dau interesant” (mai precis – pt a ma exprima asa cum o faceam in vremea copilariei mele) scriu „doua mii cin’s’te doua’s’cinci”, „juma’ de ora”, etc.

  16. Domnişoară, cea mai recentă dramă romantică vizionată a fost „Nights in Rodanthe”, cu Richard Gere şi Diane Lane, Şi pentru că tot am vorbit despre ruşi, vă recomand „The Barber of Siberia” (Sibirskiy tsiryulnik) şi Est-Ouest (co-productie franco-rusă)! Cu speranţa că nu le-aţi vizionat până acum şi că vă vor fi pe plac, vă doresc vizionare plăcută!

      1. Voiam să vă spun că sunt total contrariată de felul în care vorbiți și vă adresați, eu asemenea exprimări am întâlnit doar în cărți, să știți … 🙂 Așa vorbiți și în realitate, părăsiți vreodată tonul formal ?

        1. Mademoiselle, je pense que fiecare dintre noi este eroul propriului său roman! Viaţa noastră constituie un roman mai bun sau mai slab, depinde de comportamentul personajelor care îi constituie firul epic. Utilizez stilul livresc de exprimare cu cei pe care îi respect şi de la care consider că am ce să învăţ!

        1. Simpatica – desi incorecta – formularea „destul de sigura”: e similara (ca grad (nivel) de acuratete) formularii „putin cam mort”, „oarecum insarcinata”, etc. DAR – are meritul ca exprima concomitent atat increderea (sau macar DORINTA de a avea incredere) cat si un (oarecare) grad (nivel) de NEincredere, de indoiala!

  17. Hehe, m-am temut de acest moment. M-am temut pentru că poate cunoștințele mele sau vizionările mele de filme ( cu care stau în urmă rău de tot ) nu le depășeșc pe ale dumneavoastră și orice v-aș recomanda dumneavoastră să fi văzut ceva. Domnul meu, nu știu ce gusturi aveți, dar pentru drame romantice îmi vin în cap următoarele titluri:
    What dreams may come, Camille ( acesta e puțin ciudat, dar mie mi-a plăcut ), The Notebook ( din nou, sunt aproape sigură că l-ați văzut ), The Time Traveller’s Wife ( dacă nu l-ați văzut pe acesta, cu el să începeți, vi-l recomand cel mai mult ! ), P.S. I Love You ( mă repet, dar bănuiesc că știți de el ), Shakespeare in Love, Becoming Jane ( despre viața lui Jane Austen, frumos și acesta ), Sweet November, bineînțeles, The Young Victoria ( viața reginei Victoria a Marii Britanii, nu e neapărat o dramă axată pe romance, dar apare și acesta )… Dintre acestea, toate-mi plac, alegeți dumneavoastră pe cele pe care nu le știți. 🙂

    1. Aveţi dreptate, în afară de primele două, le-am văzut pe toate! 🙂 Mulţumesc pentru recomandări şi pentru apelativul care m-a făcut să roşesc :)!

          1. Mă bucur, mie personal îmi dau un sentiment de linişte şi pace sufletească, mă fac să plutesc 🙂 Dar jazz-ul, muzica simfonică şi teatrul radiofonic vă plac? 🙂

  18. Primele două menționate da, însă teatru radiofonic … dacă vă referiți la piese de teatru în format audio …nu mă dau în vânt 🙂 Ascult multă și variată muzică, însă am și eu scăpările mele.

    1. Hehe, sincer să vă spun….aşa de bine adorm ascultând jazz, muzică simfonică şi teatru radiofonic, mai ceva decât un prunc. Niciun somnifer nu ar fi mai bun! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *