Îl văd pe domn profesor cum stă cu cronometrul. Dacă ar putea, ar apăsa pe buton odată să-l oprească, să nu mai fie nevoit să mă aștepte.
-Hai Iordăchescu, hai!
În sfârșit, Iordăchescu a trecut linia. Cam dezamăgitor, cam printre ultimii, dar asta e. Ne descurcăm cu materialul clientului. Domn profesor strâmbă un pic din buză, trece acolo nota 8. Să fie primit!
Toată viața mea am urât să alerg. Mi s-a părut că nu eram bună, că nu aveam tragere de inimă, și că oricum eram slabă de înger, și neîncurajată. La proba de alergat îmi dădeam cel mai des ochii peste cap la orele de sport, pentru că era un calvar, și mi se părea plictiseală maximă. Dar s-a terminat și școala și n-a mai trebuit să alerg decât, eventual, după autobuz.
Din 2016, însă, de când am început să-mi organizez un pic viața (dacă mai știți, tot planul acela în Excel), și să-mi pun niște obiective ghidate de un motto, am decis și să mă provoc în anumite arii numai așa, ca să dovedesc că pot. Și pentru că uram să alerg, ia ghiciți ciupercă ce mi-am propus: să alerg, în total, 100 km.
Am început la un nivel mai jos decât mediocru, alergând câte un 1 km. Istoricul meu pe Endomondo e cel mai bun instrument pe care îl am ca să demonstrez aici teorii. :)) Îmi era foarte greu să mă urnesc, era demotivant, poate 1 km vi se pare frecție la picior de lemn, dar mie mi se părea un chin. Mi-am cumpărat inclusiv o pereche de Asics de alergat, să mă ajute (asta după ce încercasem cu niște adidași pe care acum îi folosesc când călătoresc, că sunt confortabili), și abia am reușit să alerg 18 km însumat.
Nu am fost mulțumită și știam că pot mai mult. Așa că mi-am păstrat obiectivul și în acest an, dar am devenit mult mai serioasă. Poate mi se părea mai ușor pentru că alergasem 1 km și eram obișnuită, și am crescut ușor la 2 km, la 3 km … și pe măsură ce făceam asta mă minunam și mă felicitam că nu am renunțat. După a doua jumătate a anului am început să cresc progresiv la 5 km, 6 km, 7 km și eu tot mai mirată eram că avansam așa mult.
Cum necum mi-a apărut oportunitatea Timișoara City Marathon, pe care o postase o colegă intern, promovând evenimentul de alergare și căutând curioși. Se puteau alege dintre curse de 5.5 km, 10.5 km, semi-maraton, maraton, și ceva curse cu ștafetă. 5.5 km puteam deja să alerg, așa că m-am decis să mă provoc (deși nu era asta în plan) să alerg 10.5 km pentru prima oară în viața mea la ceva eveniment de genul.
Pot să zic că sunt mândră de mine că m-am ținut de ”repetiții” și am alergat 8,9, și în final, aproape 11 km cu o zi înainte doar ca să fiu sigură că nu o să clachez acolo. :)) (după cum observați evoluția și în aplicație) Am alergat simplu, în jurul stadionului, diminețile de week-end, și atunci am știut că sunt pregătită. Mi-am organizat și un playlist pe youtube cu melodii hip-hop și din astea upbeat ca să mă ajute, că fără muzică nu pot.
Am avut foarte multe emoții duminică dimineața – la 8:15 eram deja acolo. Era frig, înnorat, și speram să nu plouă (deși, cum îmi zicea vineri o colegă, ”Nu-ți face griji, Anca, dacă o să plouă o să te poți simți ca Rocky Balboa” – ironic, că aveam în playlist ultima piesă Eye of the tiger de la Survivor.
Îmi era teamă că o să greșesc traseul, că poate se întâmplă ceva, că poate o să fie mai greu (cu denivelări, urcat și coborât pante și poduri) decât aș putea rezista.
Pe locuri, fiți gata, mi-am pregătit prima melodie – DMX – X gon give it to ya, START! Puhoi de oameni mă depășeau pe măsură ce am trecut de primul kilometru realizat într-un timp mult mai scurt decât eram obișnuită (cu aproape 1 min mai repede) și mă străduiam să nu simt ”peer pressure” de la câtă lume mă depășea și cum alergau alții de repede. Apoi mi-am dat seama că eu sunt în competiție cu mine, nu cu alții, așa că am îndepărtat aceste gânduri. Voiam doar să termin cursa în timpul acordat (1h 30 min), și să o văd pe sora mea la Finish.
Pe principiul ”Don’t think, just run”, am încercat să nu mă gândesc la nimic care să îmi distragă atenția, dar tot mai îmi fugeau gândurile. Nu am vrut să mă opresc la nici un punct de ”realimentare”, și, de fapt, nu plănuiam să mă opresc deloc. Frica de a greși drumul mi s-a risipit imediat, pentru că voluntarii de pe traseu ne încurajau și ne arătau pe unde trebuie să trecem, și totul era marcat. N-aveam cum să ratez, așa că m-am liniștit.
Din când în când îmi simțeam coșul pieptului umflându-se, gata să elibereze pasărea din colivie, dar am strâns din dinți și am continuat. La kilometrul 7.5 știam deja că o să fie ok, dar simțeam că mai am nevoie de o ultimă îmbărbătare ca să fie și mai bine. Știam eu de ce mi-am pus melodia (tot de la DMX) – Where the hood at mai spre final. Chiar o așteptam, îmi spuneam ”Hai odată, DMX, că am nevoie de tine acum”, și a început. Am întinerit cu câteva luni, așa că am continuat ritmul melcului avansat, ceva mai vioi, de data asta.
Un ultim gând l-am mai procesat înainte să sprintez spre final (deja Endomondo mă anunțase că trecusem de 11 km, nimic nu mai conta), și anume că eram fericită să alerg în orașul meu, pe un traseu frumos ales, provocându-mi limitele, și demonstrându-mi că pot. Mai să-mi dea o lacrimă, dar probabil era doar un strop de sudoare.
Am ajuns și la Finish, am văzut-o pe sora-mea, și am zâmbit, știam că-i gata, și că reușisem. Pentru că am terminat în timp util, am și primit o medalie de ”Finisher”, dar mintea mea nu mai funcționa bine în acel moment. M-am dus să stau pe o bancă și să ronțăi un baton de fructe, să beau apă să-mi revin un pic. Nu-mi venea să cred. 🙂 Mă întrebam oare ce-ar fi zis domn profesor dacă m-ar fi văzut. Mă rog, mai contează?
Anul acesta am alergat 74 de km din cei 100, și mai mult decât sigur o să îi realizez. Am intrat în concurs cu mine și mi-am învins versiunea veche, am îmbunătățit modelul, și mi-am demonstrat mie că pot să fac ceva ce îmi displace, dacă fac progresiv, și dacă sunt disciplinată. Acum pot să zic că nu mai îmi displace chiar așa mult. :)))) De asta am și ales citatul din articol, pentru că acel 1 km alergat cu mare greu anul trecut, anul acesta a fost doar ”încălzirea” mea. Asta e teoria: dacă eu, o persoană nu așa sportivă, am reușit asta prin ambiție și disciplină, treptat, în ritmul meu, și singură, oricine poate. QED.
O să mai particip la curse, nu știu dacă o să îmi propun vreun semi-maraton, dar acolo va fi altă poveste. Până atunci, asta e istoria primilor 10.5 km pe care i-am alergat cu drag (și un pic de dat de duh) la Timișoara City Marathon. 🙂
(mă schimbasem deja de haine și încă nu gândeam bine, observați ce față am)
0 comentarii