Cuvântul a căzut rostogolindu-se voios
Din sufletul meu până în gât.
Aici s-a-mpotmolit de-un nod sfios,
Şi-a mai venit şi teama să-i ţină de urât,
Dar o avalanşă de curaj l-a eliberat,
Alunecând pe hârtii pătate de ciocolată,
Lămâi, caise, mere verzi sau zahăr vanilat,
Şi nu mai voia să iasă niciodată
Din paradisul strâmb al literelor înclinate.
Din când în când, pe umeri de visare,
Se căţăra cuvântul, mititel cu ochii mari,
Sau din furtuni sărate, cădea frânt în uitare,
În tristeţe şi ruşine, – tu, lumină să apari,
Cu palme calde să mă ţii să scap,
Cu gură zâmbindă te uiţi la mine,
Tu, lumină, nu mă mai lăsa să cad.