De fiecare dată când stau să împărtășesc ”perspective” personale, realizez că ele sunt, de fapt, confesiuni. Nu cred că ajută pe cineva – poate doar pe mine, ca apa care șade lin, așteptând să nu mai fie tulbure; dar, ca întotdeauna, mă gândesc că poate cineva, undeva, rezonează cu ce scriu – e un sentiment reconfortant să știi că ”nu ești singur”.
Așadar, o pauză de la înțelepciune. De ce? Cu toate că e prematur să constat asta, simt că de o vreme, stagnez, deși vă jur că nu e adevărat. 🙂 Învăț o grămadă de lucruri și trec printr-o multitudine de stări și totuși, simt că n-am devenit mai înțeleaptă, deși pot observa cum progresez cu unele planuri, vrând sau nevrând.
Of, de ce atât de mult mister, cuvinte învelite în rahat turcesc, doar doar o fi mai dulci. Problema este că mă compar. Citeam articole mai vechi pe blog pline de însemnătate, îmi apar Facebook memories unde distribuiam citate faine de care am uitat între timp, dar pe care mă mir că le-am apreciat acum 5 ani (eram, totuși, cu niscaiva minte), unde reflectam profund la anumite aspecte ale vieții sau trăgeam învățături din experiențe avute (adică serios, uitați ce articol mișto din 2017). În ultima vreme… nu prea am avut asta, și de fapt, asta mă macină. N-am mai fost înțeleaptă prin scris pentru că nu mi-am mai luat timp să procesez anumite lucruri. Au lipsit articolele cu vorbe de duh.
Totul se întâmplă haotic și aglomerat în ziua de azi – și nici măcar nu trăiesc într-un oraș ATÂT de mare (Timișoara e chiar mică, totuși). Nu știu dacă e ciudățenia pandemiei sau 2020, cum bine zicea o poză într-o postare care mi-a plăcut, e anul acela pe care nu-l voiam, dar de care aveam nevoie. Uneori nici nu știi cum se duc zilele între mărunțișuri de la spălat haine, pozat cutii poștale ce pentru alții pot însemna niște zerouri poștale, o haleală și un selfie, poate un antrenament, aruncat gunoi, citit pe frânturi, o vizită la piață sau la LIDL, o dumă cu prietenii, un dans din buric… și ce? Unde mă duc toate astea?
Habar nu am, dragilor. N-am timp să mă gândesc la asta. Sau oare nu vreau să mă gândesc la asta? Cumva, cred că este un timp pentru toate și timpul acesta încă nu e propice acum pentru mine. Așa simt eu. Mă preocup în schimb să greșesc, să învăț din greșeli, să fac totul repede repede repede acum acum acum 24/7 dacă se poate (dar nu se poate) și poate, poate, mă gândesc: iată, am crescut! Am învățat ceva. Dar uneori obosești. Iar creșterea, din punctul meu de vedere, nu poate fi completă și fără introspecție, fără să apuci să te gândești la persoana proprie dincolo de ”Mamă ce coș mi-a apărut azi pe față” sau ”Hmm, sunt frumoasă, dă-mă drecu!”.
Pe de altă parte… pentru că așa sunt eu, nu pot să nu răscolesc rahatul turcesc să-mi dau seama: oare ce-i în el, o fi vreo alună sau o migdală?… uneori e nevoie și de perioade de stagnare, știți. Normal că e fain să te dezvolți de la un an la altul sau pe zi ce trece, dar zău, m-aș plictisi dacă aș deveni guru la 30 de ani și le-aș ști pe toate. Mai am 1 an până atunci. :)) Așa că mă conving singură că și stagnarea e ok. Deși jur că nu-i adevărat. Că doar în ultimele 6 luni am învățat câte ceva. Dar nu știu exact ce.
