Ospitalitate

Cu întârziere, şi acuşi acuşi depăşind ora 12 … v`am scris obişnuita poveste nemuritoare de marţi. E puţin cam lungă, dar sper să vă placă. După cum observaţi, toate au un tâlc … 🙂

A fost odată ca niciodată … într`un sat de munte, un bătrân înţelept, cu cei trei fii ai săi; cel mare, Andrei, cel mijlociu – Constantin şi cel mic – Alexandru. Când Alexandru împlini 16 ani, bătrânul său tată şi`a chemat toţi feciorii:
– Copiii mei, v`am chemat azi, să vorbesc cu voi şi să vă impart puţinul pe care l`am agonisit prin muncă; apoi, am să împlinesc fiecăruia câte o dorinţă, dar numai una. Gândiţi`vă bine, nu trebuie să`mi răspundeţi imediat. Andrei, tu vei primi pământul care începe acolo unde se sfârşeşte pădurea, e drept că sunt mulţi bolovani, dar cu trudă, totul se poate. Tu, Constantine, vei primi brădetul; nu sunt mulţi brazi, dar o să îţi folosească. Iar ţie, Alexandre, îţi voi da moara, ţi`o dau că pământ nu am, dar, precum ştii, foarte multă lume vine să macine porumbul la ea. Aşadar, copiii mei, v`am dat tot ce`am avut. Acum, rămâne să vă mai îndeplinesc câte o dorinţă, după cum v`am spus.
Fii au plecat să`şi vadă de muncă, iar peste câteva zile s`au întors. Pe iarba grasă şi verde, pe un scaun cu trei picioare, în faţa casei de lemn, bătrânul cu barbă albă îşi aştepta feciorii, să le asculte dorinţele.
Cu sfială, încet, se apropie fiul cel mare, Andrei.
– Tată, eu am văzut pământul pe care mi l`ai dat, dar e plin de bolovani. Ce să fac eu cu bolovani ?! Dorinţa mea e să transform pietrele în oi, că la oi mă pricep eu.
– Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa. Du`te, căci pe pământul tău oile se aud behind.
Andrei o zbughi atât de iute, că uită să mulţumească. Îmbujorat, de bătrân se apropie fiul cel mijlociu, Constantin.
– Tată, eu sunt mulţumit de locul pe care mi l`ai dat, dar cu brazii ce să fac ? Aş vrea să`i transform în viţă de vie, aceasta e dorinţa mea.
– E gata împlinită dorinţa ta, fiule. Pământul tău este acoperit cu butuci de vie.
Constantin fugi fără să mai privească înapoi. Cu paşi hotărâţi, fiul cel mic, Alexandru, veni lângă bătran, se aşeză pe iarbă şi începu:
– Tată, îmi place moara, am şi un loc mic pe care`mi pot ridica o căsuţă, am început chiar să o construiesc, dar dorinţa mea e să găsesc o nevastă care să mă înţeleagă, bună, cu sufletul bogat, gospodină …
Bătrânul zâmbi pe sub mustaţă şi se ridică iute.
– Să mergem de îndată. Cunosc o singură fată aşa cum îţi doreşti tu şi nu ştiu dacă n`o fi fost peţită. Mai trebuie să ştii că mi`ai cerut lucrul cel mai greu. Pentru că inima unei soţii trebuie să o cucereşti tu însuţi. Mergi cale de o săptămână până dincolo de munţi şi în satul acela de colo, ai să`ţi găseşti aleasa inimii. Dacă şi ea are să te placă, vom face nuntă frumoasă.
Aşa se şi întâmplă.

Trecuseră câţiva ani. Bătrânul se hotărî să meargă să vadă ce au făcut feciorii cu averea lăsată de el. Îşi puse nişte haine vechi, îşi schimbă înfăţişarea, astfel că părea un cerşetor bătrân. Porni spre casa lui Andrei, şi când ajunse, văzu o vilă cu două etaje, cu o verandă mare, pe care se afla o masă pregătită pentru micul dejun. Andrei şi nevasta erau la masă. Copii nu aveau. Pe masă erau atâtea bunătăţi, de parcă aveau un ospăţ de nuntă. Cu vocea schimbată, bătrânul începu să ceară de mâncare. Când îl văzu, Andrei se înfurie şi începu să strige:
– Costică, Costică, unde eşti, nenorocitule ?! A intrat un cerşetor în curte, dă`l afară !
Se ivi un om uscat, cu nişte picioare subţiri, crăcănate.
– Cară`te de`aici ! Ce`ai venit aşa de dimineaţă ?
– O, fiule, sunt nemâncat.
– Du`te la naiba ! N`ai auzit ce a spus stăpânul, să nu`l superi, că te zvântă în bătăi ?
Bătrânul se îndepărtă ameţit şi lacrimile i se prelingeau pe obraz.
A doua zi, ajunse la casa lui Constantin. Nu`i venea să`şi creadă ochilor ce casă frumoasă îşi construise. Curtea era plină de flori. În faţa casei se afla o masă şi tocmai se pregăteau să prânzească. La masă erau Constantin, nevasta lui şi un băieţel gras. Soarta le dăruise un copil. Cerşetorul ajunse lângă masă cu mâna întinsă. Când îl văzu, Constantin, plin de furie, se întoarse spre el:
– Pleacă de aici ! N`avem altceva mai bun de făcut decât să îţi dăm ţie de mâncare ?!
Copilul cel gras fluieră şi apăru un câine mare. Bătrânul, speriat, o luă la goană şi când deschise ochii, văzu cerul albastru şi limpede. Lacrimile îi şiroiau pe obraz.
Două zile se odihni, iar a treia zi ajunse la feciorul cel mic. Liniştea adâncă îl făcu să uite de toate necazurile. În tot ce vedea simţea mâna gospodarului harnic. Când văzu casa, se opri uimit în loc. Era o casă de lemn, mică şi sculptată. Apoi apăru Romaniţa, soţia fiului său. Bătrânul întinse mâna să ceară.
– Poftim, bunicule, intraţi, luaţi loc, odihniţi`vă. Tot ne pregătim pentru masă, aşa că o să mâncaţi împreună cu noi. Ştiţi, obişnuim să mâncăm cu toţii şi`l aştept pe soţul meu la masă … Dar, bunicule, nu ai pe nimeni care să aibă grijă de dumneata la bătrâneţe ?
– N`am, fiica mea, toţi au murit, am rămas singur.
– Eh, nu`i bine, nu`i bine deloc.
Romaniţa îşi chemă copiii. Avea trei copii şi toţi trei băieţi frumoşi. Îl salutară pe bătrân şi începură să o ajute pe mama lor la treabă. N`a trecut mult şi apăru şi Alexandru, devenit un bărbat frumos. Îl salută pe bătrân, îl întrebă cine e, de unde şi încotro merge. Când află că nu are pe nimeni şi că cere de mâncare, i se făcu milă de dânsul.
– Dumneata se vede că eşti un om sănătos. Nu vrei să lucrezi ? De`ai şti câtă nevoie de oameni am aici ! Poate ai să lucrezi cu mine. Dacă nu vrei, o să`i scriu tatei şi o să te ajute. Mi`e dor de tata, dar de atâta muncă, n`am mai apucat să îl văd.
Bătrânului îi dădură lacrimile de bucurie.
– Mulţumesc, fiule, abia răspunse. O să mă gândesc şi o să îţi dau un răspuns cât mai curând. La un moment dat se auzi un strigăt. Nevasta fugea spre copilul ei cel mai mic, pe care îl trimisese după apă, şi care îşi scrântise piciorul şi plângea. Când veni cu copilul în braţe lângă bătrân, spuse copilului:
– – Rabdă, fiule, te rog, avem musafiri, nu trebuie să te vadă aşa, e ruşine !
La auzul acestor cuvinte, bătrânul se emoţionă şi mai tare decât înainte. Apoi, după ce luară prânzul, le spuse:
– Vă mulţumesc foarte mult pentru primire şi mâine la prânz o să vă dau răspunsul: dacă pot lucru cu voi sau nu.
Bătrânul plecă fericit.

A doua zi toţi fii primiră câte o scrisoare prin care erau chemaţi de tatăl lor. Era amiază şi soarele dogorea puternic. În faţa casei, pe scaunul de lemn cu trei picioare era aşezat bătrânul.
Andrei se apropie de tatăl său şi îl salută. Constantin, îmbujorat, îngăimă un bună ziua. Alexandru, cu paşi hotărâţi, înaintă pe iarbă şi strânse mâna tatălui său.
– Fii mei, v`am chemat aici să vă anunţ că o să vă impart din nou averea.
Bătrânul se ridică, intră în casă, apoi ieşi îmbrăcat în hainele de cerşetor. Andrei păli iar Constantin fu cuprins de o furie cumplită. Alexandru i se adresă cu bucurie:
– Tată !
– Ruşine să vă fie ! Am fost la voi şi v`am cerut un codru de pâine. Tu, Andrei, du`te şi vezi`ţi de bolovanii tăi. Iar tu, Constantine, ai grijă de brazii tăi. Dar tu, fiul meu, Alexandru, primeşte`mă în casa ta, ca ajutorul tău de nădejde.
Tatăl îşi cuprinse în braţe fiul cel mic şi îl sărută.