Încep acest articol cu o întrebare: De ce mergem la cinema? De ce ne plac poveștile? De ce avem nevoie de artă? Răspund tot eu: să ne eleveze spiritul, să ne pună pe gânduri, să ne răpească pentru câteva minute într-o altă lume, sau să ne pună deseori în papucii altor oameni,(realizând deseori că purtăm aceiași papuci, cu mărimi diferite), privind lumea prin perspectiva lor. Odiseea lui Nolan face exact asta și sunt aici să vă scriu din capul locului ce film extraordinar a realizat acest om, care deja e arhi-cunoscut pentru execuții ireproșabile și aproape impecabile (cum s-ar zice, numai Dumnezeu ia 10). Controverse există ca întotdeauna, dar orice-ai face în viața asta, pur și simplu nu-i poți mulțumi pe toți, cine se poate împăca cu acest fapt, va avea succes. Cine nu, va continua să-și petreacă restul zilelor culegând bobul de neghină.
Asta pentru că, bineînțeles, sunt și câțiva nemulțumiți – spun doar ‘câțiva‘ pentru că succesul acestui film deja din primul weekend de când a ieşit prezice o reușită financiară peste așteptări. Nu mă voi referi deloc la nemulțumiți, pentru că timpul e scurt și nu merită, precizez însă că mă amuză tare mult cum 3,000 de ani mai târziu, niște bărbați se ceartă în continuare pe Elena din Troia, pornind aproape un război în numele ei, dar de data asta digital. Ironic, nu? Aș putea spune că scopul a fost atins, doar că nu acesta e scopul – nu suntem în Iliada (Războiul Troian), ci în Odiseea, călătoria lui Odiseu înapoi pe insula Ithaca, la soția lui, Penelopa, şi fiul său, Telemah. Şi ce călătorie, maică…! Also uhmmm spoiler alert? ish? Nu dau multe detalii extra, dar mai bine precizez, în caz că…
Christopher Nolan își permite, ca la orice adaptare sau interpretare, să pună lentila pe alte lucruri din poveste și din personaje, neuitând că Odiseea e o colecție de povești transmise oral acum mii de ani, cu imperfecțiuni, și cu multe lucruri care nu există în realitate, ci doar în mitologia greacă. Scriind textul pentru film, Nolan s-a inspirat din singura traducere a Odiseei realizată de către o femeie, Emily Wilson (sper să ajung curând la această traducere). Există multe libertăți pe care regizorul și le ia, unele devieri, dar scoate la suprafață ce poate fi relevant pentru omul modern: cât de rapid poate cădea o societate care rupe contractul social (încrederea), cum ne tratăm unii pe alții, ce valori sunt importante (loialitatea, curajul, viclenia, bunătatea, violența?) și cum, uneori, nu ne putem împotrivi destinului, dacă acesta există. Până la urmă, e despre universalitatea acestei povești, în care toți ne putem regăsi pe alocuri. (Citisem comentarii de la veterani care au văzut filmul și au putut empatiza cu sindromul post-traumatic după război evocat de Matt Damon.)
„Tell me about a complicated man.
Muse, tell me how he wandered and was lost
when he had wrecked the holy town of Troy,
and where he went, and who he met, the pain
he suffered in the storms at sea, and how
he worked to save his life and bring his men
back home. He failed to keep them safe; poor fools,
they ate the Sun God’s cattle, and the god
kept them from home. Now goddess, child of Zeus,
tell the old story for our modern times.” (sursa)
Sunt foarte multe nuanțe în acest film și numeroase contraste, Nolan nu a făcut un film ‘doar’ despre o călătorie pe mare și întâlniri cu monștri pe parcurs, ca o contracție a poemului homerian și atât. Calul troian nu este doar un șiretlic de luptă, DAR e și lucrul care încalcă contractul social de încredere / ospitalitate, legea lui Zeus sau ‘xenia’. Victoria asupra Troiei nu este doar o reușită, este și realizarea tragediei și cruzimii războiului. Nu e despre eroizarea luptei, cât mai degrabă COSTUL conflictului, cost atât emoțional, cât și fizic – ani de zile, derută, pierderi, distrugere. Armura lui Agamemnon și felul în care arată posterul nu sunt întâmplătoare, acesta e un lider fără coloană vertebrală, după cum spunea cineva pe Threads, singura pe care o are e cea care atârnă din cască. Imaginea posterului e chiar din infern, tocmai pentru că prin distrugerea cauzată, el nu e un erou. Nu e despre zei, ci despre oameni care se joacă de-a Dumnezeu cu soarta altora. Zeii sunt prezenți, dar nu sunt în focus. Tindem să divinizăm legile umane, uitând că, de fapt, tot oamenii sunt cel mai apropiat punct de referință al experienței vieții, nicidecum zeii îndepărtați și reci. 🙂
Odiseu nu este ‘eroul pozitiv’ al filmului, este un om care e arogant, greșește, e protejat de zei, deși se îndoiește de aceștia, și care realizează însemnătatea cuvântului ‘consecințe‘ (ajutat un pic și de Atena, e drept). Nu e neapărat un lider ideal, dar înțelege responsabilitatea de a conduce. Spun asta pentru că e fain cum Eurylochus, al doilea său comandant de vas, îl provoacă în deciziile sale, și îmi place că vedem această fereastră de imperfecțiune, printre altele.
Odiseea lui Nolan e un film despre civilizație, schimbare, dor, pierdere și regăsire, și ancorarea în ceva ce ne dă însemnătate vieții. Totodată, să ne aducem aminte, e un film artistic. Nu este un documentar, nu este și nu se vrea a fi o reprezentare cu acuratețe a Odiseei lui Homer. Vorbim însă despre păstrarea unui spirit, evocarea unei atmosfere, amintirea unor principii. Dacă merg și mai departe, filmul e pe alocuri și despre ce se întâmplă cu femeile afectate de un război care nu e al lor, (Circe, femeile din Troia) sau cu cele care tânjesc după cei plecați, mai ales dacă sunt în poziții de putere (Penelopa), dar și despre … credință.
Intent on finding “language that has emotional not intellectual meaning to people,” Nolan opted to use colloquial, contemporary dialogue when constructing his script rather than artificially elevated speech. “I was maybe being naïve, it might bite me on the ass, but I wanted an earthy narrative. To me it was a no-brainer.” (sursa)
Apropo de credință. Voci critice se plâng că zeii nu au fost prezenți în film. Dacă erau cu adevărat prezenți, ne-am fi uitat la Percy Jackson sau un film Marvel, nicidecum la un film așa solemn. Ca și în mitologia greacă, zeii nu se prezintă muritorilor în forma lor originală, cine e demn de așa ceva? 😀 Așadar, ei se pot preschimba, pot lua diverse chipuri, se pot ‘umaniza’ sau deghiza. Zeii sunt foarte prezenți în film, însă nu într-o formă accesibilă nouă, spectatorilor-muritori. Zeus vorbește prin tunete, Poseidon prin învolburarea mării, cred că Ares îl mână pe Agamemnon, iar Atena ia forma unei preotese de la templu (știu că lumea a luat această reprezentare ca forma zeiței, sigur, Zendaya este Atena în formă umană, dar nu e Atena din cer, dacă are sens ce zic, ‘What if God was one of us„). Într-un interviu (merită citit, apropo), Matt Damon zice că e conștiința lui, sigur, dar este evident Atena, ca și în poemul original, care e preocupată de soarta lui. Odiseu încearcă să sfideze ‘credința’, zeii, crezându-se mai presus de ei. Și oare nu facem și noi ca oameni foarte des asta? Mai ales asupra naturii, considerând că multe din formele zeităților se manifestă prin forțele naturii. Iar dacă natura e destin, cum te poți împotrivi? Te lași purtat de val, cu încredere / credință, sau lupți cu încăpățânare și aroganță?
Fiecare din noi avem o Odisee, o călătorie a vieții care ne forțează prin împrejurări să ne uităm la ce fel de oameni vrem să fim. Întregul nostru eu o lucrare la care muncim cât trăim, uneori distrugem, alteori construim, alteori reparăm, dacă se mai poate repara ceva. Nolan ne aduce această călătorie oarecum universală și potrivită vremurilor noastre într-un film fermcător vizual și puternic introspectiv. Și cum orice odisee este o muncă, și fizicalitatea acestui film m-a impresionat teribil. În era eficienței, a inteligenței artificiale amenințătoare, a pierderilor artistice, iată că se poate și altfel. Este un angajament pentru artă și ‘meșteșugul’ filmului, în care efectele speciale sunt doar potențate prin tehnologie pornind de la recuzită reală: ciclopul din peșteră, barca vikingă, sirenele de pe stânci, vortexul, transformarea bărbaților în porci, calul troian, lumea lui Hades. Cinematografia lui Hoyte van Hoytema merită să-i aibă menționat numele, pentru că este foarte imersivă. Literalmente un film epic.
Epică este și muzica genialului Ludwig Goransson care folosește instrumente antice pentru a crea o muzică unică, ce te bântuie. (link cu detalii despre muzicoloaga greacă cu care a colaborat) Chiar și absența muzicii este o alegere intenționată a lui Nolan, semnificativă pentru multe scene, mai ales cea a sirenelor. Fiind un poem transmis pe cale orală, bardul de la începutul poveștii are și el o ritmicitate hipnotizantă, de genul care îți dă fiori pe spinare. Chiar e inteligent că poveștile în film sunt redate taman așa, cineva mereu povestește sau își amintește din povești și transmite mai departe.
O să trec odată și la personaje, că articolul acesta începe deja să fie o odisee în sine. :)) (vă mulțumesc dacă ați ajuns aici deja) Este clar că Matt Damon este perfect în rolul lui Odiseu, dar tocmai pentru că e perfect, nu este el cel care impresionează cel mai mult, din punctul meu de vedere. Anne Hathaway ca Penelopa este incredibil de puternică, nu știu cine comenta despre personajele feminine fără agenție, pentru că femeia asta rezistă 20 de ani pe tron și denunță patriarhatul în fața ochilor noștri. Ea este întruchiparea loialității, alături de Eumeu, interpretat fantastic de John Leguizamo. Samantha Morton ca Circe este efectiv fabuloasă, face una din cele mai memorabile scene din film, o plăcere să o vezi pe ecran. Tom Holland îmi e simpăticuț, așteptările nu erau mari, dar aici joacă excelent rolul băiatului pierdut, inocent, naiv, dornic să-și cunoască tatăl-erou, m-a convins din primele scene, felul în care își inhibă orice tentativă de ripostă, pentru că știe că nu are autoritate. La polul opus, Robert Pattinson îmi e ușor antipatic (nimeni nu mă poate convinge că e credibil în rolul lui Batman), dar joacă foarte incisiv rolul acesta de șarpe lingușitor și laș totodată, cred că rolul care mi-a schimbat părerea despre capacitatea lui de actor! Himesh Patel a fost ca o gură de aer proaspăt, mi-a plăcut supermult de el, iar de Zendaya ce să mai zic? Are o prezență magnetică pe ecran, deși are doar câteva replici. Nu în ultimul rând, Elliot Page e magnific, un rol scurt, dar îi oferă gravitatea necesară. Întreaga scenă din lumea de dincolo e eclipsată de el. Toată lumea joacă excelent, de fapt, dar există și de la excelent în sus, cu cei menționați.
*Cu o mică excepție, ca să nu ziceți că numai laude găsesc filmului: nu mi-a plăcut în mod deosebit Charlize Theron ca și Calypso, și de fapt toate scenele cu ea mi se par slab exploatate, și ca poveste și ca joc actoricesc. Atât.
Sunt sigură că mai sunt și alte nuanțe despre care nu am scris și pe care o să le descopăr (poate) la a doua revedere a filmului, căci da, mă duc în weekend să mă mai minunez o dată, dar trebuia să las aceste gânduri care mi-au ocupat obsesiv mintea de când am văzut acest film. Personal, îl recomand masiv, nu, nu mi-a trimis domnul Nolan bani prin poștă să scriu asta (aș vrea eu!) și nu sunt ofensată nici cât negru sub unghie de diversitatea actorilor de pe ecran, cu toate că înțeleg critica la adresa reprezentării grecești, probabil că am standarde duble și recunosc asta. Totuși, cred că filmul face cinste poemului, mitologiei grecești și e frumos că nici măcar nu se oprește la film, faptul că și cartea cu diversele ei traduceri sunt sold out sau i-au făcut curioși pe anumiți oameni să citească și să caute mai departe povestea e deja un succes. 🙂 Sper să lăsați orice prejudecăți ați avea la o parte și să îl vizionați (recomand IMAX, dar nu e bai dacă nu e), și mai ales, sper să vă impresioneze vizual și auditiv, atât cu bune, cât și cu rele. Și dacă ați ajuns și până aici, vă mulțumesc din nou.
Nolan emphasizes that he felt “a responsibility to have the appropriate tone, to have a sense of consequences,” which is why the film emphasizes the ancient world’s concept of xenia, otherwise known as Zeus’ law.
“It is the golden rule, the idea that you treat people the way you want to be treated,” Nolan explains. “Partly it’s because a humble person may be a god in disguise, but it also allows society to function. People need to travel, to trade, and everyone is at the mercy of strangers.” (sursa)
