O lună în Beirut

Era și timpul, cred, pentru un articol despre viața din Liban, Beirut, ce mai fac, dacă supraviețuiesc, dacă n-am fost răpită încă sau bombardată de teroriști. Ei bine, cu speranța în a nu jigni pe nimeni în acest post, yalla! (yalla=haida, în libaneză) Ce fac aici, încă o dată? Am venit să fac voluntariat pentru AIESEC Liban, timp de 1 an de zile, în comitetul lor național.
În primul rând, pentru necunoscători, Libanul NU este un deșert! Cu atât mai puțin NU este o țară eminamente musulmană, având în vedere că abia 50% din populația sa este musulmană, restul fiind creștini 40% și restul minorități de tot felul, și inclusiv cei menționați anterior sunt împărțiți în categoriile lor. Și în al treilea rând, Liban NU este o țară teroristă! :)) O să vă explic de ce.
Dar ce naiba e Liban, atunci? Să vă zic: un pământ fertil, bogat, frumos, cu acces la Marea Mediterană, cu munți de colindat dacă vrei răcoare, o țară cu mâncare absolut delicioasă, cu oameni fel și fel, diverși, cu tineri deschiși la minte, cu o cultură frumoasă. Nu, pe stradă nu vezi doar femei acoperite cu văl, nu sunt chiar atât de multe, deși le vezi. Și libanezilor nu le place dacă le spui că-s arabi, ei sunt fenicieni, că ăia sunt strămoșii lor. Că au fost dominați pe rând de romani, de otomani, francezi și cine mai știe cine, asta e partea a doua. În orice caz, Libanul este cea mai deschisă și diversă țară din Middle East, asta îmi e clar.
Iar Beirut… un oraș foarte frumos și interesant, cu o viață de noapte activă, cu multe activități culturale, foarte multe! (de fapt există numeroase festivaluri și concerte nu doar în Beirut, prin toată țara)
Viața aici e foarte scumpă, în schimb, dar dacă nu mănânc decât o dată pe zi la restaurant sau îmi gătesc acasă, pot trăi foarte bine 🙂 Desigur că există și puncte slabe, nu e țara ideală, nu cred că există așa ceva. Internetul aici e așa de încet de-ți vine să te urci pe pereți. Electricitatea se taie intenționat în oricare timp al zilei și durează ore până revine. Traficul aici e oribil. Nu respectă nimeni semafoarele, toată lumea claxonează ca nebunii și nu există mijloace în transport decât autobuze de 2 bani care nici nu te duc complet dintr-un punct în altul. Altfel te descurci cu taxi aici. Taxi care n-are taximetru și care profită de tine dacă ești străin și n-ai cum să negociezi, că altfel nu te ia – ft rar am reușit să spun prețul corect și să mă și ia. Da, pe stradă văd mereu soldați și au armele la vedere.
Sunt șocată? Nu. Liban nu e o țară teroristă, după cum am spus mai sus, dar i se întâmplă atacuri teroriste din când în când, din diverse motive. De când sunt aici, de o lună, au avut loc 3 explozii cel puțin, cu bombe sinucigașe, oameni spulberându-se pe sine și afectând poate o cameră de hotel sau 2-3 persoane în jurul lor. Dar atât. Oamenii aici verifică dacă prietenii lor sunt bine, și trec mai departe, viața aici MERGE MAI DEPARTE. Nu stă nimeni să se vaite că a fost o explozie undeva și că a murit 1 om. Pentru ei, așa e viața aici. Și pentru mine a devenit la fel. De asta nu îmi e frică și n-am nici o problemă. 
Aș avea foarte multe să vă spun, poate mai scriu despre Liban și altcândva. Ideea principală este că mă bucur mult că mă aflu aici. Îmi plac oamenii cu care interacționez (cei din AIESEC, desigur), copii deștepți, foarte deștepți, dar și confuzi în legătură cu societatea în care trăiesc. Toată lumea vrea să plece de aici și toți își urăsc țara. Sună cunoscut? Am un gust amar când văd lumea care își urăște propria țară. Eu nu-s naționalistă, patrioată sau așa ceva, și încurajez în general oamenii să exploreze lumea, să vadă, să cunoască, să fie cetățeni ai lumii, nu doar ai țării lor, pentru că oameni suntem toți. Dar țin la România și de când mă aflu aici, îmi e și mai dragă. Da, nu există țări perfecte (poate doar țări care par perfecte) și dacă nici în Liban, care e o țară așa mică (4 milioane locuitori) nu speri să schimbi ceva, atunci la ce naiba mai speri? 
Oamenii nu pricep că oriunde s-ar duce în lumea asta, nu vor fi decât niște minorități. Dar acasă e doar un singur loc. Păcat 🙂 Liban e o țară foarte frumoasă, dar, ca și în România, e stricată de proprii ei oameni. Mai există și excepții, desigur. În excepțiile astea vreau eu să cred și să sper. Pentru că până la urmă… o să stau aici 1 an și va fi țara mea adoptivă. 🙂