Să vă mai povestesc despre căăăărți! Uite-așa mai citesc și eu din multele cărți pe care mi le-am comandat, și mai tai încet încet, ca un mic samurai, titlurile de pe listă. 🙂 Sunt un pic în urmă cu recenziile, dar încerc să calibrez. Buuuun!
Am mai citit Vegetariana de Han Kang, dar cumva nu vreau să-i scriu recenzie, cred că deja a devenit prea mainstream și încerc să produc altceva pe lângă. Dacă vreți să-mi știți impresia, mă puteți întreba în comentarii sau îmi puteți urmări review-urile pe Goodreads (și îi mulțumesc tare mult unei cititoare fidele care mi-a recomandat anul trecut, cred, să-mi fac cont, e tare util – Andreea, despre tine zic). Trebuie să vă mai scriu și despre cartea unei scriitoare cubaneze, Wendy Guerra, pe care am citit-o în ianuarie, dar până atunci vreau să aștern 2-3 cuvinte despre ”The Serious Game” a lui Hjalmar Söderberg. Hahaha, glumesc, știți că niciodată nu vor fi doar 2-3 cuvinte. 😛
Cartea în sine nu m-a impresionat (doar 3 stele din 5), dar ce mi-a plăcut mult a fost să reflectez la intro-ul cărții – nu dau niciodată ghes la a citi de dinainte un preambul la ce se întâmplă în carte, deseori vreau să sar direct la acțiune, dar de data asta am fost plăcut surprinsă. Acest ”cuvânt înainte” este excelent realizat (chiar de mult nu am mai avut un asemenea sentiment) și chiar util, deoarece leagă foarte bine viața autorului de poveste și, cumva, contextul desfășurării narațiunii.
Söderberg a fost un autor suedez, născut în 1869 în Stockholm, și care, atunci când am căutat ceva de genul ”autori suedezi care merită citiți”, era acolo, printre recomandări. Conform cuvântului înainte, The Serious Game a reprezentat apogeul carierei lui, o poveste apreciată și primind critici pozitive, dar care i-a secat seva creativă, inspirația în anii ce au urmat. Publicată în 1912, opera are ca precedent un eveniment amoros din viața personală a autorului, o idilă cu soția unui ofițer, Maria von Platen – Hjalmar se îndrăgostește nebunește de ea, dar ea îl consideră ceva trecător, astfel că după aproape 3 ani, cei doi își despart drumurile – tot atunci Hjalmar decide să se stabilească în Copenhaga, cumva fugind de un trecut dureros.
Lydia Stille, așadar, e personajul întruchipat de cea care i-a cam ciobit inima suedezului, în carte de data aceasta fiind vorba despre Arvid Stjärnblom. Cei doi se cunosc de tineri și cumva, se îndrăgostesc – Lydia suspinând gânditoare după sărutările „studentului”. Problema mea în prima parte a cărții a fost că nu am înțeles DE CE s-au îndrăgostit, și de ce, ani mai târziu, fiecare își păstrează flacără pentru celălalt, fără a face ceva în privința asta, desigur, ca mai apoi dintr-o dată dragostea să fie consumată ca un vulcan în erupere? Nu am nimic împotriva dramelor romanțate, dar măcar să le înțeleg și eu originea!
”Arvid Stjärnblom, the graduate, was rowing with his eyes closed. He was thinking about something that Lydia had said when they were in the arbour. ‘I believe in you’. My God, that was really good! Very wonderful and good – that is – if she’d only stopped there… But then she’d said: ‘I can wait’. And that was not good. It wasn’t good at all. I can’t bear the idea of someone waiting for me. Of someone expecting something from me. If I have something like that hanging over me all of the time, well then – I’ll never amount to anything at all…”
Apoi, deși coperta cărții mele anunță ”Sweden’s most enduring love story”, trebuie să vă mărturisesc că nu e taman așa. Până să ajungă să fie vorba despre iubirea aprigă dintre Arvid și Lydia, intrăm foarte mult în peisajul și atmosfera Suediei, a Stockholm-ului în special, și suntem martori la discuții asupra micilor conflicte politice cu Norvegia, cu alte conflicte ce se întâmplă în lume, ba chiar prezențe și ideologii religioase. Acestea mi se par necesare conturării unei monografii superbe a Suediei în anii 1900, fără a știrbi povestea. Nemulțumirea mera era legată doar de insuficiența logică oferită publicului în închegarea legăturii amoroase dintre Lydia și Arvid.
Personajul principal oricum este Arvid, și prin ochii lui vedem lumea, și simțim angoasa unei existențe care nu are neapărat un scop, sau pe care nu și l-a găsit. Arvid scrie la ziar, și simte că asta nu e de ajuns, dar întrebat de ce nu încearcă o carieră mai literară, se ferește de calea asta – fără vreun motiv anume, pur și simplu pentru că nu i se pare că ar fi suficient de bun la asta. Aș fi sperat ca bietul om să-și găsească împlinirea până la final, dar tot mi s-a părut că se mulțumește cu un trai anost, și fără bucurii. Tipic suedez, aș zice, dar îmi mușc limba, ca să nu generalizez. Lydia, în schimb, e o mironosiță, și o altă tipă care nu știe exact ce vrea, cam iresponsabilă și falsă. Sau poate a devenit așa doar pentru că Arvid nu a căutat-o în Stockholm, și a crezut că nu e iubită – că și tolomacul ăsta s-a trezit după ani de zile că ioi, îi lucește o flamă-n inimă când o vede!
No – he wasn’t a poet. He looked at the world with eyes that were too sober, too unimaginative. He didn’t have the happy and necessary capacity for dreaming, for becoming intoxicated by his dreams. Nor, perhaps, was he irresponsible enough to be a poet! Of course, a poet must have some sort of conscience, but it had to be of the most relaxed sort in existence.
No, he definitely didn’t want to be a poet. That wasn’t his ambition. No thanks! Ambition…? ‘Do I have any sort of ambition?’
În orice caz, s-a dovedit o lectură captivantă, mai ales după a doua jumătate – că stăteam cu sufletul la gură și mă întrebam ce-o să fie și când colo am ajuns să zic WHAT THE FUCK, așa că e semn de bine. Cred că Hjalmar și-a turnat mult din nefericirea și tristețea lui în această carte, și nu numai, dar și impresiile lui generale despre starea lumii. Cred că ar trebui să citesc și Doctor Glas, tot de el, pentru care văd că Margaret Atwood are cuvinte de laudă (eu tocmai citind Povestea Slujitoarei de această autoare). Așa, ca să-mi completez perspectiva. 🙂
Dragostea e un joc serios, într-adevăr, dar pe care nici Lydia, nici Arvid nu au știut cum să-l joace cum ”trebuie” (dacă pot spune așa) – fără să vreau să dau spoiler-e. Însă dacă vă gândiți să citiți autori clasici suedezi, sau pur și simplu vreți să intrați mai adânc în mintea nordicilor (apropo, am nevoie de un autor olandez, că nu am nimic momentan – dacă aveți vreo sugestie, shoot!), recomand The Serious Game.
”Arvid Stjärnblom was not without pride; the troble was he had no self-confidence. He certainly didn’t think of himself as a failure, but he didn’t believe himself capable of realizing his potential in the relatively near future. And the worst thing was that he didn’t really dare rely on his feelings. He had been in love before, several times, for that matter, and had managed to get over it…”
”He had already lost his ‘first heart’, as it was called. He had this idea that at least seven years had to pass before he could grow a new one. Nevertheless, one’s natural impulses do not remain dormant – far from it. What he was offered now was really a paradise compared to what he was used to. Therefore he had said: ‘I love you’. But meant: I can’t love you; but I can make love to you; make the gestures and do the pantomime.”
”That is one of Markus’s favourite ideas: that the truth is harmful and that illusions and mistakes have been the mainspring of everything great that has been achieved in the world and the seed of all that has to do with human happiness. I have turned his own idea upon him and let him continue living with his illusion.”
”’What is happiness?’ she whispered.
‘Nobody knows,’ he answered. ‘Or else it is something that you imagine and doesn’t exist. Is it actually possible to imagine it? Can you imagine a constant, everlasting happiness – for it has to be everlasting: otherwise it would be poisoned by the thought of its end…after all, your precious stones and your pearls didn’t bring you any happiness, did they?’”
”’But you,’ she said, ‘should not care so much for me. It is perhaps foolish of you.
‘Of course it’s foolish,’ he said – for he had suddenly become radiantly happy. ‘But, after all, the only fun to be had in this world is by doing foolish things!’”
”’Was your first book based on personal experience?
‘Not at all,’ Rissler replied. ‘It had to do with things that I longed for on the one hand and feared to have to live through on the other. Perhaps it is for that reason that this book impresses people as more true to life than any other book I have written.’
‘That’s right,’ said Markel. ‘You never lie so credibly as when you invent things. And reality is often so unbelievable that it seems made up.’”
”’I don’t think that it’s possible, for that matter, even for a poet to make literature from his love so long as there is a spark of life in it. I suppose it has to be dead first, before he can embalm it.‘”
”He remembered Lydia’s last letter: Never loved so much. Have never loved so much. Wonderful words, bewitching words when they are whispered at the right moment to the right person. Dirty words, shameless words, when they are spat out on parting at the one who is leaving.”
”Yes, he thought, poets are lucky. They can find consolation for just about anything. Even if it is a devastated, burned up and wasted life, they can find consolation. They have the ability to express the hopelessness of their misery and thereby find consolation. But what is a common, everyday sinner supposed to do?”
