Dacă ar fi să rezum cartea lui Daniel Gilbert – „Stumbling on happiness” în trei cuvinte, ar fi exact cele din titlu, cu explicația că fericirea e scopul general al tuturor în viață, că reprezintă drumul pe care vrem să-l parcurgem ca să și „ajungem” acolo, neștiind însă că … ne împiedicăm de ea cam des, pentru că nu prea o știm aborda neapărat, mai ales când vine vorba de viitorul nostru. (că living in the now e ok, să zicem) Cred că e una din cele mai utile cărți pe care le-am citit în 2016, iar stilul autorului e și ușor amuzant, deci nu e dificil de citit.
Știți deja că nu îmi plac cărțile ”self-help” care sunt de doi bani, nu zic nimic nou, și sunt doar sirop (”gândește pozitiv”), sau apă de ploaie stropită-n față, așa că dacă aveți vreodată un interes altul decât beletristica, puteți fi siguri că aici o să găsiți recenzii decente ale unor cărți la fel de decente pe teme de dezvoltare personală sau ce mai ține de propriile obiceiuri, comportamente sau altele ”neuro”. Aleg să citesc ȘI astfel de cărți pentru construirea perspectivelor pe care nu le găsesc în beletristică – și pentru că mă ajută să cresc ca om, învățând astfel despre mine, și mai ales, despre cum lucrează mintea. Îmi plac cărțile care au în spate studii științfice, sau date pe care se bazează, așa cum e și Stumbling on happiness, care abundă în exemple și studii, fiecare cu o notă explicativă la finalul cărții, și sursa de unde sunt preluate.
Daniel Gilbert este psiholog și profesor la Universitatea Harvard, iar prin Stumbling on happiness (am citit-o în engleză), încearcă să facă un pic de lumină în ceea ce privește cum gândesc și simt oamenii asupra viitorului, și de ce deseori sunt nefericiți cu alegerile pe care le fac, crezând, în mod eronat, că iau decizia cea mai bună. 😀 Mă străduiesc să fac review-ul cât mai apetisant, dar știu eu … sper să nu fiu prea ambiguă. Mie mi-a plăcut mult cartea, și o recomand categoric – mi-a deschis ochii asupra câtorva lucruri.
Pentru a ajunge la viitor, Gilbert pornește întâi de la cum am ajuns noi oamenii să ne gândim la viitor (evoluția lobului frontal în creierul preistoric al strămoșilor noștri), și cum creierul ne joacă diverse feste în legătură cu, de exemplu, cum procesează informațiile sau le stochează, și deseori face asta împreună cu ochii noștri, lumina zilelor noastre. Nefiind conștienți de acești factori, nici nu avem cum să ne dăm seama de ei. Dar să dau un exemplu, să nu mă învârt în jurul cozii:
”The region of your brain that is normally activated when you see objects with your eyes – a sensory area called the visual cortex – is also activated when you inspect mental images with your mind’s eye. The same is true for other senses. For instance, if I were to ask on which syllable the high note in ‘Happy birthday’ is sung, you would probably play the melody in your imagination and then ‘listen’ to it to determine where the pitch rises and falls. (…) When people imagine sounds, they show activation in a sensory area of the brain called the auditory cortex, which is normally activated only when we hear real sounds with our ears. These are the same processes that allow us to discover how the future will feel when we are locked in the present.”
Dar de ce ne gândim, de fapt, la viitor? Nu putem doar să ne bucurăm de moment? Mmmmnu. Sau nu prea. Nouă (și creierului nostru, că de fapt cu el lucrăm, sau el ne lucrează pe noi, cum vreți să considerați), ne place să controlăm nu doar prezentul, ci evident, și viitorul – și să-l controlăm în așa fel încât, dacă se poate, să ne aducă multă fericire, și cât mai puțină suferință. Asta e ”menirea” noastră în viață, să ne găsim sensul, și deci, să contăm!
”People find it gratifying to exercise control – not just for the futures it buys them, but for the exercise itself. Being effective – changing things, influencing things, making things happen – is one of the fundamental needs with which human brains seem to be naturally endowed, and much of our behavior from infancy onward is simply an expression of this penchant for control. (…) The fact is that human beings come into this world with a passion for control, they go out of this world the same way, and research suggests that if they lose their ability to control things at any point between their entrance and exit, they become unhappy, helpless, hopeless and depressed. And occassionally dead.”
Buuuun… și cum ne gândim noi asupra viitorului? Ne folosim de imaginație și memorie, nu numai pentru a ne ”gândi” cum ar arăta, dar și cum ”ne-am simți” în acel viitor, oricare ar fi el. Doar că circumstanțele în care facem asta (ne gândim asupra a ce va urma în viețile noastre) influențează foarte mult ”impresia” pe care credem că o vom avea în viitor legată de un aspect al prezentului (și amintirile noastre tind și ele să fie foarte deformate :))) ). Iar asta se întâmplă pentru că pus în fața a două situații – una reală, și una imaginară – creierul nostru o va prioritiza pe cea reală, adică cum suntem acum, cum ne simțim acum, și cum ne gândim acum, în defavoarea celei imaginare, și Doamne-ajută că face asta (altfel, zice Daniel Gilbert, ai trece pe roșu la semafor cât timp tu ți-ai imagina culoarea verde).
”We generally do not sit down with a sheet of paper and start logically listing the pros and cons of the future events we are contemplating, but rather, we contemplate them by simulating those events in our imaginations and then noting our emotional reactions to that simulation. Just as imagination previews objects, so does it prefeel events.”
The policy that makes it difficult to imagine penguins when we are looking at ostriches also makes it difficult to imagine lust when we are feeling disgust, affection when we are feeling anger, or hunger when we are feeling full.
Așa că, într-un fel, tindem să ne imaginăm viitorul ca ceva foarte similar cu ce avem acum – ignorând, sau trecând cu vederea, sau neținând suficient de mult cont cât de diferit e posibil să vedem lucrurile într-o anumită durată de timp. Nu v-ați găsit niciodată în situația în care să spuneți: ”Nu mi-aș fi imaginat acum 2 ani că voi ajunge aici…” sau ”Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că aș putea să fac asta..”. Exact. 🙂 Așa că taman și acum, este foarte posibil ca viitorii ”noi” să fim diferiți de cum suntem în acest moment, deși nu am vrea, poate, să o credem. Adică acum 2 ani nu eram capabili să ne imaginăm aici, dar noi din clipa t1 putem să ne imaginăm peste 2 ani și să fie și o versiune corectă? :)) Hahah!
O paranteză: asta nu înseamnă neapărat că un caracter uman nu poate avea niște valori fundamentale, care se pot păstra de-a lungul timpului, și nici nu înseamnă că oamenii sunt ca peștii aurii, cu memoria de 15 secunde, și că se schimbă mereu, sau că nu-s în stare să-și amintească de la mână până la gură și deci imposibil în a-și forma obiceiuri și rutină de lungă durată. Dar ținând cont de dinamica lumii actuale, schimbările prin care oamenii trec sunt mai dese, și de aici și această falsă imagine a unui viitor similar cu prezentul. E clar că oamenii învață (unii), și se învață pe sine, dar serios, creierul nostru e așa șmecher că suntem predispuși să-i cădem în capcane mereu. Nu mă credeți? Citiți cartea. 😛
Un alt exemplu pe care îl dă Gilbert în exersarea subiectivității noastre extreme față de lume este printr-un studiu care mi s-a părut și simplu, și revelator, și comun (întâlnit poate sub alte forme): un grup de voluntari a fost pus față în față cu definiția ”talentului”, și apoi rugați să își acorde o notă corespunzătoare a cât de talentați cred ei că sunt. Un alt grup a fost rugat să SCRIE de la sine definiția talentului, și abia apoi să-și dea o notă – evident, cine credeți că s-a supraestimat în ale talentului? 😛 Grupul care și-a scris propria definiție, claro! Adică, aidoma talentului, și fericirea poate însemna o grămadă de lucruri, în funcție de perspectivele fiecăruia din noi, de istoricul vieții noastre, dar și de ambiguitatea pe care tot creierul, dragul de el, decide să o dea unei situații. Și aici o să încerc un experiment din carte cu voi. Să vedem dacă îmi iese.
Să zicem că în ziua 1 ar trebui să mâncați o înghețată delicioasă, dar cam nesănătoasă, și în ziua 2 ar trebui să mâncați o alternativă mai puțin dulce, chiar amăruie, dar mai sănătoasă: o porție de kale.
Înainte totuși să le mâncați, spuneți-mi: dintre înghețata cu caramel, kale, și carne de porc la conservă, care vi s-ar părea cele mai similare?
Dacă răspunsul vostru ar fi: kale și carnea de porc sunt la fel de dezgustătoare, deci mai similare, filtrul prin care ați ajuns la această concluzie e gustul.
Dacă răspunsul vostru ar fi fost: înghețata și carnea de porc la conservă sunt ambele nesănătoase, ați fi folosit lentila ”sănătății” ca să faceți această judecată.
Iar ambele răspunsuri sunt, oricum, corecte. Un mic exemplu, așadar, de cum percepem anumite lucruri în funcție de utilitatea lor, sau de momentul în care le percepem, și senzațiile noastre în legătură cu ele, care, în funcție de context, ne pot da o satisfacție diferită. Uneori… nu reușim să identificăm stimulul corect/perspectiva de care avem nevoie atunci când facem anumite presupuneri, mai ales legate de viitor. De ce? Păi pentru că lumea e fucked up, și noi am vrea ca lumea să nu fie așa fucked up, dar nu se poate nici cu una, nici cu alta. Creierul primește ce-i dă vizualul, iar vizualul caută ce comandă creierul (acel bias greu de tradus de care ziceam; de ex dintr-o mulțime de oameni în care placi tare mult pe cineva, mereu îl vei vedea mai pregnant pe acel cineva, decât pe oricine altcineva care ar putea chiar să treacă mai des prin acea mulțime decât persoana admirată).
”The world is this way, we wish the world were that way, and our experience of the world – how we see it, remember it and imagine it – is a mixture of stark reality and comforting illusion. We can’t spare either. If we were to experience the world exactly as it is, we’d be too depressed to get out of the bed in the morning, but if we were to experience the world exactly as we want it to be, we’d be too deluded to find our slippers. (…) Each (reality, illusion) serves a purpose, each imposes a limit on the influence of the other, and our experience of the world is the artful compromise that these tough competitors negociate.”
Simt că deja v-am ținut mult, și că sunt pe kale 😛 să vă pierd, dar vreau să mai spun despre alte două lucruri pe care le menționează Gilbert, și anume 1) regretul și 2) de ce nu ne place să ne bazăm pe experiența altor oameni.
Despre regret ne gândim atunci când 1) vrem să luăm o decizie și nu știm dacă o vom regreta mai încolo sau nu, și 2) când deja regretăm ceva. Gilbert susține că regretele cele mai mari derivă din 1), sau mai bine zis inacțiunea asupra lucrurilor, și tind să fiu de acord cu el pe baza diverselor mele experiențe de viață. Adică e mai bine să iei o decizie pe care, chipurile, ajungi să o regreți mai târziu, decât să nu iei nici o decizie și să o regreți chiar mai crunt, mai târziu, pentru că nu ai făcut nimic în nici o privință. De ce?
- acțiunea duce la experiență, și măcar din experiență înveți ceva (bun sau rău)
- inacțiunea nu duce la nimic, nu poți formula o lecție, unde nu e experiență
Luate ca atare individual, ele fac sens, însă de exemplu dacă ne comparăm inacțiunea noastră cu acțiunea altcuiva, imediat găsim motive să ne consolăm de ce nu am făcut x lucru (cumva că bine că nu am făcut x, că uite ce a pățit y… deci trecem, voit, prin filtrul experienței altui om ca să ne însușim, parțial, o experiență). Doar că și logica asta e lipsită de sens, și cazurile extreme nu sunt de luat în considerare.
Gilbert sugerează, de asemenea, că unul din cele mai bune moduri de a ”ști” cum e viitorul, e prin experiențele altor oameni – ceea ce pare logic atunci când ne gândim că ne uităm la review-uri pe site-uri de travelling să vedem ce zic oamenii despre x și y, sau ne întrebăm prietenii de diverse recomandări, sau acceptăm idei de cărți de citit pentru că știm că putem avea cât de cât încredere că gusturile lor se potrivesc cu ale noastre. Când vine vorba însă de lucruri mai complexe, călcăm în aceeași baltă în care au călcat și alții, deși ne-au avertizat, poate, despre asta. Chiar zilele trecute am avut o discuție cu o prietenă în care îmi spunea ceva de genul ”Anca, crede-mă, ȘI EU am trecut prin EXACT aceeași situație, nu merită”, și eu în sinea mea, încăpățânată, voiam să cred că nu, nu e același lucru. De ce? Pentru că 1) credem că noi suntem mai speciali decât ceilalți și 2) subestimăm cât de diverși sunt oamenii. Adică da, fiecare om e unic, și frumos în felul său, dar experiențele și trăirile noastre sunt muuuuuuuult mai asemănătoare decât credem noi că sunt.
Given the impressive power of this simple technique, we should expect people to go out of their way to use it. But they don’t. (…) If I offered to pay for your dinner at a restaurant if you could accurately predict how much you were going to enjoy it, would you want to see the restaurant’s menu or some randomly selected diner’s review? If you are like most people, you would prefer to see the menu, and if you are like most people, you would end up buying your own dinner. Why?
Because if you are like most people, then like most people, you don’t know you’re like most people. Science has given us a lot of facts about the average person, and one of the most reliable of these facts is that the average person doesn’t see herself as average. (…) We don’t always see ourselves as superior, but we almost always see ourselves as unique.
Și atunci ar face sens să învățăm din lecțiile altora și să luăm decizii mai bune asupra viitorului nostru, dar nu facem asta pentru că EL CONTROL, baby. Ca și când experiența lui X nu ar fi îndeajuns de bună/relevantă până nu o trăim chiar noi pe pielea noastră, cumva până nu ne dăm singuri cu capul de prag. Mna, ziceți și voi, cum putem să trăim așa? :))
Trăim, totuși, cum putem, și ce bine e să trăim, zic eu, conștienți de aceste „scurtcircuite” și interpretări greșite pe care ni le pune piedică, uneori, creierul nostru, când el săracul vrea să facă doar ce e mai bine pentru fericirea noastră. Și poate că, așa cum menționează în carte, nu există o formulă pentru fericire (cartea nu pretinde asta deloc), dar măcar putem înțelege cum funcționează creierul nostru, putem fi mai conștienți (mai AWARE) de unele disonanțe cognitive pe care le creează, iluzii și altele, deci putem trăi știind toate astea un pic mai relaxați că uneori nu toate lucrurile par așa cum sunt, și că e foarte posibil să ne înșelăm, și să fugărim idealuri care nu ne vor mai satisface mai încolo. Și asta este foarte ok cât timp înțelegem asta, și cât timp nu dăm vina nici pe noi, nici pe alții – ci luăm lucrurile așa cum sunt.
Mai jos sunt ”câteva” mai multe citate din carte, că nu m-am putut abține să nu le scriu, sunt faine, și foarte revelatorii, și poate dacă nu v-am deschis eu apetitul pentru cartea asta, măcar ceva din ce scrie mai jos să o facă. 😛 Eu mi-am propus să citesc un pic mai mult despre treburile astea cu creierul, și sper să revin curând cu recenzii și mai interesante, pentru că am vreo 2-3 cărți de ”brain science” în lista pentru anul acesta. 😀
Citate:
”After all, we fill our photo albums with pictures of birthday parties and tropical holidays rather than car wrecks and emergency-room visits because we want to be happy when we stroll down Memory Lane, so why shouldn’t we take the same attitude toward our strolls up Imagination Avenue? Although imagining happy futures may make us feel happy, it can also have some troubling consequences. Researchers have discovered that when people find it easy to imagine an event, they overestimate the likelihood that it will actually occur. Because most of us get so much more practice imagining good than bad events, we tend to overestimate the likelihood that good events will actually happen to us, which leads us to be unrealistically optimistic about our futures.”
”Our desire to control is so powerful, and the feeling of being in control so rewarding, that people often act as though they can control the uncontrollable. For instance, people bet more money on games of chance when their opponents seem incompetent than competent – as though they believed they could control the random drawing of cards from a deck and thus take advantage of a weak opponent.”
”Experience stretching is a bizarre phrase but not a bizarre idea. We often say of others who claim to be happy despite circumstances that we believe should preclude it that „they only think they’re happy because they don’t know what they’re missing”. Ok, sure, but that is the point. Not knowing what we’re missing can mean that we are truly happy under circumstances that would not allow us to be happy once we have experienced the missing thing.
If impoverished experiential backgrounds squish our language rather than stretch our experience, then children who say they are delighted by peanut butter and jelly are just plain wrong, and they will admit it later in life when they get their first bite of goose liver, at which time they will be right, until they get older and begin to get heartburn from fatty foods, at which time they will realize that they were wrong then too. Every day would be a repudiation of the day before, as we experienced greater and greater happiness and realized how thoroughly deluded we were until, conveniently enough, now.”
”So which hypothesis is correct? We can’t say. What we can say is that all claims of happiness are claims from someone’s point of view – from the perspective of a single human being whose unique collection of past experiences serves as a context, a lens, a background for her evaluation of her current experience. As much as the scientist might wish for it, there isn’t a view from nowhere. Once we had an experience, we are thereafter unable to see the world as we did before.”
”The three-and-a-half pound meat loaf between our ears is not a simple recording device, but a remarkably smart computer that gathers information, makes shrewd judgments and even shrewder guesses, and offers us its best interpretations of the way things are. Because those interpretations are usually so good, because they usually bear such a striking resemblance to the world as it is actually constituted, we do not realize that we are seeing an interpretation.”
”Our inattention to absences influences the way that we think about the future. In other words, we fail to consider how much imagination fills in, but we also fail to consider how much it leaves out.”
”Among life’s cruellest truths is this one: wonderful things are especially wonderful the first time they happen, but their wonderfulness wanes with repetition.(…) Psychologists call this habituation, economists call it declining marginal utility, and the rest of us call it marriage. But human beings have discovered two devices that allow them to combat this tendency: variety and time.”
”The facts are these: a) value is determined by the comparison of one thing with another; b) there is more than one kind of comparison we can make in any given instance; and c) we may value something more highly when we make one kind of comparison than we make a different kind of comparison. These facts suggest that if we want to predict how something will make us feel in the future, we must consider the kind of comparison we will be making in the future and not the kind of comparison we happen to be making in the present. Because we make comparisons without even thinking about them, we rarely consider the fact that the comparisons we are making now may not be the ones we will be making later. For example, volunteers in one study were asked to sit at a table and predict how much they would enjoy eating crisps a few minutes later. Some of the volunteers saw a bag of crisps and a chocolate bar sitting on the table, and others saw a bag of crisps and a tin of sardines sitting on the table. Did these extraneous foods influence the volunteers’ predictions? You bet they did.”
”The fact is that negative events do affect us, but they generally don’t affect us as much or for as long as we expect them to. (…) Able-bodied people are willing to pay far more to avoid becoming disabled than disabled people are willing to pay to become able-bodied again because able-bodied people underestimate how happy disabled people are. If negative events don’t hit us as hard as we expect them to, then why do we expect them to? If heartbreaks and calamities can be blessings in disguise, then why are their disguises so convincing? The answer is that the human mind tends to exploit ambiguity.”
”Regret is an emotion we feel when we blame ourselves for unfortunate outcomes that might have been prevented had we only behaved differently in the past, and because that emotion is decidedly unpleasant, our behaviour in the present is often designed to preclude it. Indeed, most of us have elaborate theories about when and why people feel regret, and these theories allow us to avoid the experience. For instance, we expect to feel more regret when we learn about alternatives to our choices than when we don’t, when we accept bad advice than we reject good advice, when our bad choices are unusual rather than conventional, and when we fail by a narrow margin rather than by a wide margin. But sometimes these theories are wrong.
Indeed, in the long run, people of every age and in every walk of life seem to regret not having done things much more than they regret things they did. (…)”
”Because we tend to remember the best of times and the worst of times instead of the most likely of times, the wealth of experience that young people admire does not always pay clear dividends.”
”We often judge the pleasure of an experience by its ending can cause us to make some curious choices.”
”The belief-transmission game explains why we believe some things about happiness that simply aren’t true. The joy of money is one example. The joy of children is another that for most of us hits a bit closer to home. Every human culture tells its members that having children will make them happy.”
”This trio of studies suggests that when people are deprived of the information that imagination requires and are thus forced to use others as surrogates, they make remarkably accurate predictions about their future feelings, which suggests that the best way to predict our feelings tomorrow is to see how others are feeling today.”
”There is no big formula for finding happiness. But if our great big brains do not allow us to go surefootedly into our futures, they at least allow us to understand what makes us stumble.”
Si eu m-am apucat de cartea asta si am tot lasat-o pentru ca imi place mult si vreau sa o citesc in tihna si sa-mi iau notite. L-am tot ascultat pe Gilbert la TED-uri si nu-l pun pe acelasi loc cu autorii de self-help 🙂 Ma bucur ca ai scris un articol asa de detaliat despre carte.
Da, stiu ca atunci cand lumea aude despre „fericire” si alte lucruri de genul tinde sa arunce in aceeasi categorie „self-help books”, dar cum nici mie nu-mi plac alea, tin mereu sa fac diferenta! 😀 Si eu a trebuit sa recites anumite pasaje de cateva ori, si am scris o gramada de citate, cred ca puteam sa scriu mai mult de atat, dar am simtit ca ma intind! :)) Sunt curioasa cum ti se va parea si tie 🙂
Mie clar mi-ai deschis apetitul, mai ales la faza cu regretul pentru că și eu prefer să regret o tâmpenie pe care am făcut-o decât să mă gândesc ce ar fi fost dacă 😀
Same!! :)) Ma bucur daca am deschis apetitul:)