Bună, dragilor, aveți o zi bună ? Eu nu, că plouă-n Timișplouăoara, dar trecem peste. :)) Când am zis că anul 2011 va fi anul meu, nu mi-am dat seama, probabil, ce afirm. :)) Simt că mă caut pe mine și nu doar că nu mă găsesc, dar găsesc o grămadă de alte clone, și eu trebuie să o aleg pe cea care-mi place cel mai mult. Tot eu, fir-ar !! Mii de gânduri mi se zbat prin cap și o sută de mii de direcții își desfășoară calea în același dovleac numit cap.
Bineînțeles că nu despre asta vroiam să discut, dar era nevoie de o introducere, nu ? :))) Data viitoare intru direct în pâine, fără niciun paragraf introductiv, fără să vă salut, fără nimic. 😛 Glumesc, ce-am scris mai sus chiar are legătură cu ce urmează.
Țara asta în care trăiesc, România, ca să fim siguri, da ? îmi survolează creierul și mă macină aproape zi de zi. Mă tot gândesc ce pot să fac, dacă merită să fac, cum e situația, cum va fi situația … e greu de spus, repet, mă aflu între două extreme. Cu toate acestea, să spunem că sunt capabilă astăzi să dau o oareșcare părere în legătură cu fenomenul de comparație. Vă dați seama că am analizat din greu situația, m-am sucit pe o parte și pe-alta și iacătă ce găsii în puțul materiei cenușii. ( nu vă așteptați la mare lucru )
Parcă noi mereu ne-am ridicat nasul prin comparațiile de genul ”lasă că altora le merge și mai rău”. M-am întrebat pe mine dacă nu cumva e greșit să ne punem astfel problema. Tot io mi-am răspuns, după cum am enunțat anterior. Da, e greșit. De ce ? Pentru că duce la stagnare. ”Ah, mai sunt și alții cărora le e rău, ba chiar mai rău decât nouă ? Atunci e perfect, las-o așa, că merge, suntem e linia de supraviețuire.” Zic că ar trebui, mai degrabă, să ne uităm cu umilință la alții mai buni decât noi și să încercăm să le luăm exemplul, să ne străduim să-i ajungem, să ieșim și noi din peșteră. Aaaa, da, și să mai facem și singuri niscaiva lucruri, nu să așteptăm ajutor mură-n gură. Nu credeți ? Cum altfel să ne construim noi țara asta dacă tot ne uităm înapoi, în stânga, dreapta, și în jos, nu în sus ?
Ca să vezi, domne, ce demagoagă mi-s. Un singur paragraf cu idee, restul, abureală.
Eu cred ca suntem pe drumul cel bun, asa praf cum suntem. Lucrurile s-au schimbat destul de mult fata de acum 15 sau 10 ani (tu erai mica, nu stii 🙂 ). Si cred ca se vor schimba, cu toate lucrurile urate care se intampla.
:))) Daaa, imediat tu cu ”ești mică” … să știi că am observat că unele lucruri s-au schimbat sau îmbunătățit, dar, din păcate, nu la un nivel considerabil, zic eu. Și prin asta mă refer îndeosebi la mentalitatea românilor. Mai trebe vreo 2 generații pentru ea …
Stagnare? Eu credeam ca inca suntem in cadere libera! Apopo de cadere macar MIG-uri nu mai avem sa pice si alea.
Prietena mea draga, sper sa nu te superi ca iti spun astfel, continua sa faci ceea ce faci , in modul in care le faci , adica bine.
Cred a doar cu oameni ca tine se poate schimba cceva ca RO sa nu mai”stagneze” ,oameni ca tine pot face diferenta , pot schimba o mentalitate.
Cat avem oameni care gandesc ca tine nu suntem „in cadere libere”!!
Fii mereuasa, te rog nu te schimba !!
Nu mă supăr, dragă Cartim, prieten drag :D, scuze că îți răspund atât de târziu. Mă rog și eu și trag de mine să nu mă schimb, să știi … îți mulțumesc pentru încurajare !
e genial cand cineva se afla in cadere libera si fiecare sudoare a fruntii sale il afunda intr-o mare de nervozitate, de galagie sovaitoare atat in viata, cat si in societate.nimic nu poate fi mai frumos ca „o petarda” care se termina, sau un om in cadere libera, care ii lasa locul altuia care doarme.
Eu sunt perfect de acord cu tine ca e neinspirata comparatia cu cei la care le merge mai rau. Dar nu sunt de acord ca schimbam ceva in RO doar cu vorbitul si bloguitul, asa ca ce zici, ne punem pe treaba ? Mai ales ca ai idei 🙂
Hehe, Diana, când am citit prima dată comentariul tău mi-a stat puțin inima-n loc. Știu că nu se schimbă ceva ( sau, în fine, ceva semnificativ ) cu vorba sau cu blog-uitul ( deși depinde !!! ), dar, din nou, să-mi fie iertată modestia, consider că deocamdată, ca tânără studentă, la 19 ani, sunt deja pusă pe treabă de o vreme … 🙂
Hei, nu am spus ca nu esti pusa pe treaba, ci tocmai pt ca vad asta,iti propuneam sa trecem mai departe de bloguit. Sau altfel zis, sa bloguim si mai mult despre chestii facute deja cu succes. Asa cum povestesti tu despre proiectele tale, de fapt. Asta pt ca se vorbeste mult despre schimbare insa foarte putini sunt dispusi sa o faca. Inclusiv eu in anumite chestii ma agat sa raman la fel. Toti vor schimbare, dar putini incep sa se gandeasca serios la asta. Eu ma gandesc, tu scrii, sunt primii pasi, cei mai importanti de fapt. Dar sunt un succes doar daca ii facem si pe urmatorii.
Și următorii ar fi … ? 😀
Din pacate, eu cred ca revolta ta s-a acumulat in timp, observand tot felul de MIZERII care se petreceau nestavilite. Aceasta nonsalanta a mizeriei e periculoasa, pare statica dar e violenta. Faptul ca nu o mai recepteaza oamenii drept violenta se datoreaza doar obisnuintei. S-au obisnuit sa vada ceea ce vad.
Un molotov, ceva?
Glumesc sau nu…asta e alta treaba. Din pacate insa, violenta naste violenta si exista un anume grad pana la care omul poate suporta. Uita-te la faza cu profii din articolul anterior. Oamenii nici nu mai protesteaza, stiu ca o fac degeaba, s-au obisnuit.
In ceea ce ii priveste pe romani, asa cum vad eu (si doar eu), poate e cazul sa se dezbare de patru chestii care se manifesta la foarte multi dintre ei, concomitent: complex de inferioritate, agresivitate, laudarosenie, superficialitate. O tara asa frumoasa, merita mai multi oameni frumosi.
Ohooo, măcar de una din alea 4 chestii de ar reuși să se dezbare, mare lucru ar fi ! 🙂 Mai e și treaba cu capra vecinului …
Luand de bune atitudini de genul „se putea si mai rau”, sau „uite, nici vecinul nu o duce atat de bine” nu facem decat sa incurajam stagnarea, ci mai mult decat atat, sa provocam involuntar poate nefericitul proces al regresului…pe toate planurile.
Hm … regres nu cred că se poate, că deh, vrem nu vrem, mergem și noi cu lumea. DAR ”evoluăm” prost, cu goluri și hăuri mari, aproape ireparabile … și reușim să nu aratăm ca un întreg.