Doar pentru că e considerată o ”normă”, nu vreau să accept ceva fundamental greșit

M-am gândit mult înainte să public această postare – nu vreau să contribui nici la mesaje de ură, nici să mă dau salvatoarea lumii sau să zic ”Le știu eu pe toate, ascultați aici!”. Dar aș vrea să vă povestesc un pic despre Beirut. Despre Liban. Și despre cum nu vreau să accept ceva fundamental greșit, pentru care TREBUIE să îmi exprim părerea. Dacă nu vorbesc, simt că eu contribui la marea ură și ipocrizie a lumii. Și încerc ca tonul acestui articol să fie unul pozitiv…

Se întâmplă lucruri groaznice în lume, și nu doar într-un singur loc – Europa sau Statele Unite. Pentru că am trăit un an în Liban, nu pot să nu empatizez cu toate tragediile ce se întâmplă – uneori zilnic, dacă vorbim de Palestina – acolo în Orientul Mijlociu. Liban este ca a doua casă pentru mine și mă simt profund conectată cu oamenii ce i-am cunoscut acolo și cu acel loc minunat. Libanezii își urăsc propria țară, la fel ca noi, românii – și nu îi văd frumusețea. Tinerii vor un viitor mai bun, o normalitate politică, cel puțin, dar statutele religioase și legăturile puternice de familie sunt niște piedici foarte mari.

Cu toate acestea, libanezii trăiesc la un loc vorbind engleză, arabă și franceză. Un creștin cu un musulman alături. Fete cu hijab sau cu pantaloni scurți de li se vede fundul. Și e ok. Nimeni nu atentează împotriva nimănui – mai au și ei conflictele lor, pentru că nu totul e perfect, aș fi eu însămi ipocrită să promovez asta. Însă în amalgamul acela de religii, tradiții și limbi, există o armonie. Am trăit deci și printre musulmani și nu au încercat să-mi vâre pe gât religia lor. Abia dacă au vorbit despre ea – știți, le place să fie un pic privați în această privință. Să respecte. Ei se roagă cum știu ei, își fac mătăniile zilnice și asta e. E o chestie intimă. Sunt și unele familii extremiste, dar care își revarsă extremismul asupra familiei – femeilor și copiilor, în principal, și nu asupra societății.

Există și ignoranță și sărăcie – oamenii din munți cu siguranță sunt mai conservatori, dar acest lucru se va schimba destul de repede, având în vedere că își trimit copiii la școli în orașe. Asta se întâmplă și în România – doar că Liban fiind o țară mică, la ei ritmul e mai accelerat. Au o grămadă de imigranți și aceștia ajung să lucreze fie ca ”maids” în casele oamenilor bogați, fie ca orice lucrători industriali plătiți puțin. Au tabere de refugiați sirieni care ating aproape 1.5 milioane de oameni.

Militarii și poliția merg pe stradă cu tancuri, au puștile la vedere și să fiu eu a naibii dacă nu m-am simțit vreodată în siguranță că e cineva mereu la un colț de stradă. E într-un fel trist, pentru că stau de vigilență. Liban a avut conflicte numeroase cu Israel – mai precis, Israelul a cam bombardat Beirutul în ultimii 20 de ani. Oricine vizitează una din aceste țări, nu are voie să meargă în cealaltă. Astfel, Beirut a fost construit și reconstruit de nenumărate ori. Centrul orașului, care era un fel de magnet pentru petrecerea timpului liber și magazine, e acum destul de gol. E frumos, reconstruit, dar în afară de mall, afacerile s-au închis și clădirile stau frumoase fără a fi populate.

Cu toate acestea, lucrurile merg într-un fel acolo. Există o mișcare pentru artă și pentru mediul de startup-uri. Tinerii sunt speranța, pentru că înțeleg prin ce a trecut țara lor și puteți vedea mulți pasionați de-a dreptul de Drepturile Omului și științe politice. Sunt oameni deștepți, cărora le lipsește puțin direcția. Lumea însă încearcă și timp de un an de zile am văzut eforturi inclusiv pentru a educa publicul să meargă pe bicicletă mai des, iar conducătorii auto să-i respecte. Eforturi ca să aibă măcar câteva piste de biciclete. Chiar am participat la un astfel de eveniment – Bikeathon în Septembrie 2014, unde am biciclit mii de oamenii pe străzile Beirutului.

Și e minunat de-a dreptul să vezi soarele răsărind din Marea Mediterană în fiecare dimineață. Să mergi în munți și să schiezi iarna, dacă ai chef. Să mănânci de la o tejghea ascunsă și necunoscută și să îți dai seama că au o mâncare grozavă. Sau că de fapt mâncarea în Liban este grozavă și delicioasă. Să mergi pe strada cu baruri și să bei pe stradă, pentru că e ok. Să te distrezi cât ai chef. Cu o grămadă de străini – studenți sau turiști.

Eu am avut norocul de a mă bucura intens de generozitatea libaneză și de a avea conversații absolut inteligente cu o grămadă de tineri. Am avut ocazia să cunosc familiile unora dintre ei și să îi văd ca pe niște oameni de calitate. Am fost invitată la o nuntă, deși cine sunt eu? O necunoscută în Liban. Am organizat evenimente și le-am vorbit oamenilor cât am putut eu despre iubire și nu despre ură. Despre schimbare pozitivă, schimbare în bine, despre a vedea lumea și a o înțelege, mai degrabă decât a o judeca. Despre compasiune. Deși cine eram eu? O necunoscută în Liban. Sunt convinsă că nu toți au fost maxim impresionați de cuvintele mele sărace. Dar vreau să cred că mesajul a atins câteva inimi. Când am plecat, cineva mi-a spus ”Mulțumim, Anca, pentru că ne iubești țara poate mai mult decât o iubim noi!”. Mi s-a frânt sufletul, pentru că mi-ar plăcea ca ei să și-o iubească mai mult. Dar asta însemna și că totuși, ei o iubesc. 🙂 Și am speranța și că vor face ceva mai bun pentru ea.

Aș mai fi fost atât de interesată de aceste subiecte dacă nu aș fi trăit printre libanezi atât? Probabil că nu. Atacuri sau alte evenimente tragice se întâmplă în Africa, America Latină sau Asia – despre care nu știu nimic, recunosc. Și poate că sunt ignorantă și eu în această privință. Prefer să îmi recunosc ignoranța decât să fiu ipocrită. Și prefer să fiu empatică și cu toată lumea, și să văd durerea colectiv, nu catalogat.

Acum trei zile au fost două atentate și în Beirut, care au ucis 40+ de oameni și au rănit peste 100. Anul trecut în iunie când am ajuns eu în Liban, au mai fost două evenimente sinucigașe, dar nu s-au soldat cu victime. Nu m-am speriat, nu am fugit. Dar aceste lucruri sunt considerate ”normale” și e trist că am ajuns la asta. Doar pentru că un lucru se întâmplă de nenumărate ori, nu înseamnă că e corect, că trebuie, că e bun. Ce Doamne Dumnezeule? Diferențiem oamenii chiar și în moartea lor? Că îi diferențiem destul pe timp de zi.

Aș vrea ca lumea să înțeleagă că oameni răi sunt peste tot. Violatori, teroriști, sadiști, criminali. Islamofobia nu își are locul în aceste zile. Nu mă interesează teorii conspiraționiste și agende ascunse și alte prostii. Vreau doar să înțelegeți că lumea e mai mare decât ce consideră ”în media”. Că atrocități se întâmplă zilnic. Și fiecare avem dreptul să ne exprimăm pentru ce credem noi. Dar măcar să ne deschidem un pic ochii, nu? Să fim empatici cu toți, nu doar cu unii. Și asta cu rugatul … mai bine nu intru în discuție 🙂

Atenție, însă! Trebuie să fim vigilenți la manipulări și propagandă – treaba cu ISIS e serioasă, și din păcate da, are rădăcinile în extremismul religiei musulmane. Vor mai urma zile negre, să nu credeți asta – doar că în nici o secundă nu trebuie să marginalizăm musulmanii nevinovați în sine. Gândiți-vă așa: ISIS ”recrutează” sau își cheamă oamenii în califatul din Siria/Iraq. (adică teoretic toți musulmanii, și cei care nu vin, sunt considerați un fel de eretici) Noi începem să-i marginalizăm pe musulmani (poate chiar mai mult decât o facem acum) iar ei se vor simți și mai discriminați ca niciodată. Tulburarea mintală și atragerea către această organizație teroristă nu va fi ușor de rezistat, pe principiul ”Mă duc unde mă acceptă.” Înțelegeți? Trebuie să fim și toleranți, și vigilenți, și să nu propagăm ura și mai mult decât deja se propagă.

Și mai am ceva de zis.

Cred că lumea uită de cruciade.

Cred că lumea uită că țări islamice sunt și Turcia, Indonezia, Malaezia, Pakistan, Nigeria etc.

Cred că lumea nu e informată atât de mult cât ar trebui – și standardele duble ale presei și politicii internaționale lasă de dorit mult în această direcție. Nu doresc să arăt cu degetul sau să vă spun vai, plângeți acum și pentru copiii Palestinei, nu doar pentru cei parizieni. Deloc. Durerea umanității e una. Moartea e una singură și nu ar trebui să aibă etichetă. Și până nu o să vedem mai departe de aceste piedici între noi… nimic nu se va schimba.

Îmi pare sincer rău pentru toate victimele inocente ale tuturor actelor de terorism comise de atâta vreme. E dureros că exact cei nevinovați plătesc pentru cine știe ce scopuri ilogice, inutile. Noi să încercăm totuși să nu lăsăm moartea lor în van – și să răsplătim cu un ochi critic și toleranță, nu ură. Să fim noi mai buni. La noi înăuntru să ne uităm, să încercăm să ne conectăm, nu să creem hăuri și mai mari între noi. Noi, care suntem unul și toți.